Posts Tagged ‘cenzura comunista’

Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977.

decembrie 2, 2012

Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977.

         Ediţie, prefaţă, postfaţă şi note de Liliana Corobca

 

Volumul I

Prefaţă. Mecanismele cenzurii în regimul comunist.

Partea  I. Structură, atribuţii.

Partea  II. Activitatea departamentelor cenzurii.

                        416 pagini, 106 documente,  cca 700.000 semne.

 

Volumul II

Partea I. Relaţia DGPT (CPT) cu alte instituţii.

Partea II. Direcţia Instructaj-Control. Relaţia Centru-Provincie.

Partea III. Cenzorul. Personaj principal.

Postfaţă. Secretul de stat şi instituţia cenzurii.

Rezumat în limba engleză.

Repere bibliografice.

Indice de nume.

432 pagini, 191 documente, cca 680.000 semne.

 

Editura Saeculum IO , unde trebuia să apară lucrarea, n-o publică fără 6000 de lei (1500 Euro). Aveţi idee cum şi de unde pot obţine o finanţare?

 

Spurensuche-Stipendien

septembrie 28, 2012

Spurensuche-Stipendien

Vergeben von der Robert Bosch Stiftung in Zusammenarbeit mit dem Literaturhaus Berlin und Herta Müller

In vielen Ländern Südosteuropas, die bis zum Ende der achtziger Jahre des zwanzigsten Jahrhunderts kommunistisch regiert wurden, ist diese Zeit wenig aufgearbeitet und öffentlich diskutiert worden. Das gleiche gilt für die häufig vorangegangene Epoche autoritärer national-chauvinistischer Regime. Deshalb liegen Zeitspannen von bis zu 60 Jahren historisch im Schatten – oder es herrschen jeweils nationale Geschichtserzählungen vor, die lückenhaft, falsch oder tendenziös sind.

Es werden Projekte in Rumänien (2012), Bulgarien (2013), Serbien (2014) und Kroatien (2015) gefördert, die sich um die Aufarbeitung und Darstellung der Diktaturen in diesen Ländern bemühen. Die Arbeitsergebnisse sollen in den jeweiligen Ländern und in deren Sprachen veröffentlicht werden. Es sind sowohl Buchprojekte als auch filmische Dokumentationen oder Rundfunkbeiträge willkommen. Pro Jahr und Land können zwei bis vier Arbeitsstipendien in Höhe von 6.000 EUR bzw. 12.000 EUR vergeben werden. Die Arbeitsstipendien sollen günstige Rahmenbedingungen für die konzentrierte Beschäftigung mit entsprechenden Projekten schaffen. Über die Vergabe der Stipendien befindet eine Jury unter Mitwirkung kompetenter Persönlichkeiten aus dem jeweiligen Land.

Bewerbungstermine:
für Bulgarien 30. November 2012
für Serbien   30. November 2013
für Kroatien  30. November 2014

Ausgewählte rumänische Projekte (2012):
Buchprojekt von Gabriel Andreescu:
„L-art pour l-art“ und „Widerstand durch Kultur“ im Spiegel der Securitate-Archive / „Arta pentru arta“ si „rezistenta prin cultura“ fata in fata cu Arhivele Securitatii
Studie von Liliana Corobca:
Die Kontrolle der Bücher. Einführung in die Zensur der Literatur während des kommunistischen Regimes in Rumänien / Controlul cartii. Introducere in cenzura literara in regimul comunist din Romania
Filmprojekt von Ruxandra Borca:
Liebe im Kommunismus / Iubirea in timpul comunismului

Bewerbung
Kontakt im Literaturhaus Berlin
Ernest Wichner / Sabine Büdel
Literaturhaus Berlin
Fasanenstraße 23
10719 Berlin
Telefon 030 887286-0 (-11)
literaturhaus@literaturhaus-berlin.de

Kontakt in der Stiftung
Dr. Maja Sibylle Pflüger
Telefon 0711 46084-43
maja.pflueger@bosch-stiftung.de
Die Robert Bosch Stiftung ist eine der großen unternehmensverbundenen Stiftungen in Deutschland. Sie wurde 1964 gegründet und setzt die gemeinnützigen Bestrebungen des Firmengründers und Stifters Robert Bosch fort. Die Stiftung beschäftigt sich vorrangig mit den Themenfeldern Völkerverständigung, Bildung und Gesundheit.

(http://www.literaturhaus-berlin.de/unten/programm/news.html)

 

Communist Censorship Institution in Romania

iulie 6, 2012

ABSTRACT

 

In 1944, with the advance of the Soviet troops to the west,  Soviet officers began to implement the Soviet system of censorship in all „liberated” countries. As a rule, this process has been made taking into account specific peculiarities of each country or the Soviet interest and this did not involved, as binding, the establishment everywhere of  the Glavlit institutions. While existence of such state structure was possible only in the Communist regime (Nazis and democratic regimes have not known institutions like Glavlit), Communist system in some countries of the Soviet bloc has dispensed by services of this institutions, operating generally without cracks. Hungary, Yugoslavia and the German Democratic Republic, for example, did not have such institutions. But everything that is being published in these countries was supervised by special departments of the Central Committee and „all cultural institutions throughout the country, from the editorial offices of political journals to the publishing houses of children’s books, theatre managements, scientific as well as artistic institutions have the prime duty of exercising censorship. And those in leading posts at all levels know this and comply”[1]. The abolition of censorship institution inBulgaria (1956) andRomania (1977)  not coincided with the liberalization of their communist (censorship) system.

Romanian censorship began its existence repeating or imitating the stages of Soviet censorship formation: banning and blocking the press (non-communist, opposition, ie nearly all media), purge of books, closure of the private bookstores or their nationalization, punitive measures against public figures etc. As in the Union of Soviet Socialist Republics, the books and media purge started in Romania before the official establishment of the institution of censorship, DGPT – General Department for Press and Publications (Romanian equivalent of the Soviet’s Glavlit). In 1949, when this institution was founded, it was already reaching the third wave of purges. What the USSR developed over decades (eg books purge), was made in only a few years in Romania. Soviet indications were very accurate because of their vast experience. The period of 1944-1949 is little known and it is almost inaccessible due to the total or partial lack of documents (there is not in Romania any archival background about the Allied Control Commission, par example). Therefore, we paid particular attention to this time period.[2]

The first major action of censorship was the purge of books and effective controls of all publications. But these tasks were performed either in the early years or have been  passed into the responsibility of other institutions (the advance control of publications will be conducted by the publishers and editors, for example). In the Soviet Union, censorship, as an independent organization,  was formed on 6 June 1922, having been called „General Department of Literature and Publications” (Glavlit), a subordinate institution of the People’s Committee of Education (Narkompros). In 1933, when the Glavlit evolved, it was subordinate directly to the Council of Ministers of the Soviet Union and changed their name  „Main Administration for Safeguarding State Secret in the Press”.

The complex system of laws on protection of state secrets that was adopted inRomaniasince 1945-1949 can be attributed to two reasons:

1. Romanian Communist Party, with an old tradition of conspiracy, illegal activity, maintained and developed a real „mania for secrecy”[3]. This is explained by communist ideology itself which put in the center of human existence the class struggle, confrontation between the proletariat and its multiple class enemies. The appeal for „revolutionary vigilance” against „inside and outside” enemies was ubiquitous in the speeches of communist party leaders.

            2. Soviet Union’s influence is not at all negligible: „Soviet officials were the main factors that have established data constituting state secrets for all Eastern bloc”[4]. The main state structures, formed after the Soviet model and with the help of the Soviet specialists, have inherited also the Soviet  system for safeguarding the secrecy. Since its establishment in 1948,  the mission of „Securitatea” (romanian security organs)  was: „the defense of democratic gains and assurance of security in Romanian People’s Republic against the conspiracy of internal and external enemies.”[5] In Bulgaria, for example, „The List of state secrets has been elaborated by a commission consisting of El. Gavrilova[6], V. Katishev, officials of the State Security, and of the Ministry of National Defense”, Viktor Katishev being the deputy director of Soviet Glavlit [7].

Initially, protection of State Secrets does not enter into censorship duties inRomania. According to Decree no. 218 (Given in Bucharest on the 20th of May, 1949), for organizing D.G.P.T., subordinated to the Council of Ministers Council of Ministers of the Romanian People’s Republic, the institution has the following obligations:

„a) to edit Official Buletin of Romanian People’s Republic;

             b) to authorize the occurrence of any publications: newspapers, magazines, programs, posters, etc.., taking measures to meet legal requirements for printing;

             c) to authorize the printing of  all kinds of books, in Capital and Province;

             d) to authorize the distribution and  promotion of books, newspapers, and any other publications, as well the import or export of newspapers, books or art objects;

             e) to regulate the work conditions for bookstores, secondhand bookshops, public libraries, newspapers depositories, books depositories etc.;

            f) to prepare and distribute for press official communications of the Council of Ministers and to coordinate the work of press services of ministries, public departments and institutions. „[8]

The situation changed very quickly. Already since November 1951, „this problem has become very important”[9], as stated in a report „about tasks execution for safeguarding state secrets by censorship and media”. Based on documents from the archives, we can see how Romanian officials DGPT  regularly completed the statistics and tables about state secrets entered in the press. In “Statistics of censorship during the month February 1952”, it states that the total number of performed censorships was 642, of which 328 are „censorships of state secrets”[10]. After the Council of Ministers Decision No. 267 (February 23, 1954) about establishing and organizing tasks of censorship institution, he main task of DGPT consists in exercising state control in order to protect state secrets and in terms of political content, of all material with nature of propaganda, agitation and of any publications, prints, to be disseminated in public.[11] From this period, in censorship documents we will find, quite often, statements such as: „General task of the delegates D.G.P.T., and of instructors and lecturers is to defend state security on the ideological plan, strict preservation of the state and party secrets, defence of the party line purity.” [12]

In the communist regime, the censorship was not exercised only by DGPT- the censorship institution. There were “editorial censorship”, effectuated by employees of magazines, publishing houses, radios and televisions, etc.; the “repressive censorship” executed by the political department (political control) of the security organizations; ideological censorship, effectuated by party leadership, which had the first and last word in  why and how it should appear or be banned (The party gave indications to the DGPT); the „inside” censorship which caused authors to guess the ideological,  aesthetic, political regulations of his work over numerous stages of the control. But the main institution of censorship exercised the most important and the largest operations of censorship and control. An army of censors was actually in charge of the whole process of banning, discovering the authors, information, „anti-Soviet” and harmful works. In Soviet Union, Glavlit disappeared with the collapse of the communist regime. The abolition of that institution decided by Nicolae Ceauşescu in 1977 is an essential moment in the evolution of the censorship inRomania and we found documents regarding the last years of this institution.

I tried to reconstruct the activity of censorship institution, step by step, looking for documents in the fund “Committee for Press and Publications”, of the Central Historical National Archives. A timeline of the documents was irrelevant because there are years in which the important documents about the funding of censorship are poor. Therefore, I propose a thematic classification of the fund.

Like pieces in a comprehensive puzzle, the 106 documents from volume I are arranged, chronologically, into two thematic chapters: 1. Structure, attributions; 2. The activity of censorship departments. Volume II contains three parts: 1. Relations DGPT (CPT) with other institutions; 2. Direction Control-Training. Centre-Province relation; 3. The censor. Main character (191 documents). Some important issues are discussed in the foreword „Censorship mechanisms in the communist regime in Romania” (vol. I) and afterword „State secret and censorship institution” (vol. II).

 


[1] Pierre Kende, Censorship in Hungary, Dušan Havliček, Public information in the soviet political systems, Research project, Crises in Soviet-type systems, Study No. 9, Koeln, 1985, p. 44.

[2] We’ve put together a volume of documents refering the activity of censorship during the first period: Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), (The Purge of books in Romania), edition, preface and notes by Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2010.

[3] Florian Banu, „Secretul de stat în România populară sau despre societatea ermetică” (The state secret in popular Romania or about the hermetic society), in Dosarele Istoriei, no. 10(86)/2003, („Buletin C.N.S.A.S.”, no. 4), p. 52.

[4]  Vesela Chichovska, „Glavlit (1952-1956). Izgrazhdane na edinna cenzurna sistema v Bulgarija” (Establishment of unique system of censorship in Bulgaria) in Istoricheski pregled, 1991, knizhka 10, p. 52.

[5] Florian Banu, op. cit., p. 52.

[6] The leader of Bulgarian Glavlit.

[7] Vesela Chichovska, op. cit. p. 52.

[8] Romanian Central Historical National Archives (ANIC), Fund „Press and Publications Committee” (CPT), file 13.1950, tab 57.

[9] ANIC, CPT, file 22.1952, tabs 38-40.

[10] Ibidem, tabs 61-62.

[11] ANIC, CPT, f. 10.1949, t. 18.

[12] Ibidem, f.  4.1955, t. 45.

 

●  Instituţia cenzurii comuniste în România, 1949-1977. Documente. Vol. I-II (Communist Censorship Institution in Romania), forthcoming.       

Nazism versus comunism: instituţia cenzurii.

iulie 2, 2012

Desigur, multe comparaţii se fac între cele două regimuri totalitare, comunist şi nazist. La nivel structural, sistemele cenzurii se deosebesc însă, chiar dacă unele etape coincid, de pildă, epurarea cărţilor, naţionalizarea editurilor, îndrumarea şi manipularea scriitorilor. Perioada nazistă a cenzurii începe cu arderea cărţilor  din 10 mai 1933, simbol al barbariei culturale şi al instaurării unei noi epoci. La fel ca în regimul comunist, şi naziştii aveau „Liste ale literaturii dăunătoare şi indezirabile”. De pildă, în anul 1934 au fost interzise 6834 titluri,  aparţinând unui număr de  2293 autori[1] . Cenzura cărţii nu s-a mărginit doar la autorii germani (sau de limbă germană), începând din 1933, în listele indexate se aflau mulţi autori sovietici, dar şi americani, britanici, francezi.  Chiar şi opere de Balzac, Boccacio, Diderot şi Zola au fost clasificate ca fiind «periculoase şi indezirabile»[2]

Ministerele (al Propagandei, al Ştiinţei şi Educaţiei), Camera de Cultură a Reichului, care avea aproximativ 200.000 de membri, Biroul Federal de Externe, pe de o parte, alături de poliţia secretă de stat şi serviciul de securitate, precum şi departamentele speciale ale biroului de partid, pe de altă parte, erau instituţiile principale care coordonau, controlau şi dominau politica literară în regimul nazist. La 1 octombrie 1934 se înfiinţează şi departamentul pentru literatură în cadrul Ministerului Propagandei. Activitatea şi atribuţiile acestora sunt pe larg prezentate în volumul lui Jan-Pieter Barbian, Politica literară în statul nazist (capitolul II,  „Înfiinţarea instituţională a dictaturii media şi puterea ei asupra cărţilor”[3]).  

Un rol cheie l-a avut Joseph Goebbels, în calitate de ministru al Instruirii Populare şi al Propagandei şi preşedinte al Reichskulturkammer (RKK – Camera de Cultură a Reichului[4]), înfiinţată tot de el. Tot ce urma să fie publicat în acea perioadă, trebuia supus aprobării lui. Pentru Goebbels, „propaganda nu este o dogmă, ci o artă a elasticităţii”[5] . RKK a fost infiinţată la 22 septembrie 1933, cu scopul de a controla toată producţia culturală şi de a promova cultura ariană de partid. Toate tipăriturile aveau nevoie de avizul RKK, fără de care nu se putea publica nimic. Această instituţie, care a dus cea mai intensă activitate de control şi cenzură din regimul nazist, avea următoarele departamente: muzică, literatură, presă, teatru, radiodifuziune, arte vizuale, cinematografie. N-a fost o instituţie secretă; un echivalent aproximativ al acesteia ar fi Uniunile de creaţie din regimul comunist.


[1] Jan-Pieter Barbian , Literaturpolitik im NS-Staat. Von der “Gleichschaltung” bis zum Ruin, Frankfurt am Main, Fischer Taschenbuch Verlag, 2010, pp. 254-255.

[2] Ibidem, p. 270.

[3] Ibidem, pp. 81-193.

[4] Hans Hinkel, Handbuch der Reichskulturkammer. Berlin, Deutscher Verlag für Politik und Wirtschaft 1937; Hans Schmidt-Leonhardt, Die Reichskulturkammer. Berlin/Wien, 1936. Din păcate, textele se citesc cu dificultate, fiind scrise în „Frakturschrift“ , o specie a scrisului gotic, preferată de nazişti până în 1941.

[5] Jan-Pieter Barbian, op. cit.,  p. 16.

 

fragment din MECANISMELE CENZURII COMUNISTE (prefaţă), INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE ÎN ROMÂNIA, 1949-1977
VOL. I, Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA,
în curs de apariţie

O poezie interzisă de cenzură: „Bocancii” de Traian Coşovei

mai 23, 2012

BOCANCII

– Marelui meu prieten –

 

Şobolani mici, şobolani mijlocii, şobolani mari, şobolani cu ochelari, şobolani cît nişte harmăsari, şobolani ca nişte jaguari;

Şobolani albi, şobolani negri, şobolani cenuşii, şobolani cafenii, şobolani bălţaţi, şobolani verzi ca mucegaiul, şobolani gălbiori, şobolani tăvăliţi în unsori – şobolani în mai multe culori;

Şobolani colţaţi, şobolani moţaţi, şobolani guşaţi, şobolani codaţi, şobolani cîrlionţaţi, şobolani stilaţi, şobolani răsfăţaţi, şobolani coooraţi, şobolani ca nişte fraţi, şobolani enormi şi grei – şobolani mirosindu-se-ntre ei;

Şobolnai venerabili, şobolani veritabili, şobolani ireproşabili, şobolani serioşi, şobolani politicoşi, şobolani scorţoşi, şobolani mustăcioşi, şobolani bărboşi, şobolani burdihoşi, şobolani tenebroşi, şobolani ingenioşi, şobolani sîrguincioşi, şobolani lipicioşi, şobolani veninoşi, şobolani libidinoşi, şobolani puturosi,- şobolani fiorosi;

Şobolance botoase, şobolance pletoase, şobolance ochioase, şobolance sfioase, şobolance lunecoase, şobolance fudule, şobolance nesătule, şobolance bretonate, şobolance juponate, şobo­lance rasate, şobolance aranjate, şobolance rîzgîiate, şobolance protejate, şobolance elevate, şobolance cu nepoţi şi nepoate, şobolance obraznice grămadă la praznice, şobolance unse cu miere, şobolance-n croaziere – şobolance costînd o avere;

Şobolani isteţi, şobolani săltăreţi, şobolani îndrăzneţi, şobolani descurcăreţi, şobolani competenţi, şobolani strîngători, şobolani bănuitori, şobolani răzbunători, şobolani în două picioare, şobolani sub hambare, şobolani în deplasare, şobolani răscoliţi din răzoare, şobolani cu gura mare, şobolani cu gura pungă – şobolani cu-o-labă-mai lungă;

Şobolani susceptibili, şobolani incompatibili, şobolani creatori, şobolani nemuritori, şobolani sub podele, şobolani intraţi pe sub piele, şobolani de neam mare, şobolani călări pe dosare, şobolani cu fotoliu-n spinare, şobolani cu motociclete, şobolani spurcaţi la fete, şobolani în nămol, şobo­lani la rock-and-roll, şobolani cu mustăţile-pline-de-lăptişor-de-matcă, şobolani cu coada sus, şobolanu cu-nfăţişare severă, şobo­lani care-sfîşie-omul de viu – şobolani purtători de holeră.

Şobolani dogoriţi de furnale, şobolani scăpaţi din escavatoare, şobolani speriaţi de compresoare, şobolani hăituiţi de tractoare, şobolani cu coada-ntre picioare – şobolani fără scăpare!

Şobolani printre milioane de bocanci, şobolani cotonogiţi, şobolani jumuliţi, şobolani opăriţi, şobolani scofîlciţi, şobolani îngroziţi, şobolani guiţînd, şobolani mototoliţi, şobolani nenorociţi, şobolani în coşmar, şobolani înecaţi în lapte de var, şobolani cu pămînt în gură – şobolani în şuvoiul de zgură.

Şobolani la strimtoare, şobolani la deratizare, şobolani fără scăpare, şobolani orbiţi de neon, şobolani înecaţi în beton, şobolani jucîndu-se-ntr-un angrenaj cu milioane de roţi – şobolani – le – vine – rîndul – la toţi !….

1. În lungile lui călătorii prin ţară şi prin lume, autorului i-a fost dat să întîlnească aceşti şobolani cu diferite chipuri. Din cînd în cînd, autorul a luat parte la acţiuni de deratizare şi cam atîţia a prins autorul în năvodul lui şi constată că înşiraţi în pagină, ca pe frînghie, sînt cam multişori. Cititorul este rugat să nu se sperie de această înşiruire, ci, confruntînd-o cu experienţa sa – să păstreze proporţia. La un singur lucru este rugat cititorul să se gîndească: de cîte ori s-a întîmplat ca un şobolan să-i treacă pe dinainte – fără ca el, cititorul, să se simtă dator să-1 stîrpească şi din comoditate sau din nepăsare lăsînd treaba asta pe seama altora.

(Una din motivatiile cenzorilor:

„Categoriile enumerate vizau fără deosebire atît persoane cu tare morale, cît şi pe unele investite cu privile­gii in numele unor situaţii politice cu vădită adresă contemporană.”).

 

 

TRANSFERUL CENZORILOR

mai 14, 2012

Ultima etapă, care a dus la desfiinţarea instituţiei, a fost transferul cenzorilor. Studiind cu atenţie dosarele cu actele lor de transfer, nu se poate, totuşi, ajunge la o concluzie relevantă. Spre exemplu, nu putem afirma, ca Marian Petcu: „Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, care a aplicat cenzura, a fost dizolvat şi membrii săi au fost repartizaţi în posturi de conducere ale diferitelor tipuri de media şi de asociaţii profesionale.”[1] În sprijinul acestei afirmaţii, Marian Petcu nu aduce nicio dovadă. Este adevărat, sunt multe documente în care cenzorii sunt transferaţi în redacţiile ziarelor, în edituri, unde probabil îşi continuau activitatea de dinainte, fără a avea însă posturi de conducere. Apoi erau şi alţii trimişi în instituţii superioare de învăţământ, la Comitetul de Radiodifuziune şi Televiziunea Română, Case de Creaţie şi Consilii Populare, Oficiul Naţional de Turism, la diverse ministere, Inspectoratul Şcolar, Muzeul de Istorie al R.P.R., Institutul de proiectare pentru Sistematizare şi Construcţii, se duceau să-şi continue studiile (postuniversitare, doctorat) sau să-şi urmeze soţii în misiuni diplomatice. Dar cenzorii au fost, de asemenea, transferaţi şi la Centrul de calcul şi statistică sanitară, la Asociaţia crescătorilor de albine, Întreprinderea morărit şi panificaţie (Bihor-Oradea), Întreprinderea Comerţului cu Ridicata pentru Produse Metalo-Chimice şi Materiale de Construcţii, Centrala Industriei Confecţiilor Bucureşti. Poate că şi la asemenea instituţii era nevoie de cenzură, dar cei transferaţi de la Direcţia Cărţii, de pildă, care controlaseră ani în şir bibliotecile şi anticariatele, cu liste gata făcute, nu ştim în ce măsură erau utili, ca cenzori, în întreprinderi fără legătură cu activitatea lor prealabilă. Acest aspect urmează a fi supus cercetării noastre.

Dacă în ultumii 10 ani de existenţă a cenzurii, numărul celor transferaţi nu depăşea cca. 20 de persoane pe an, în 1977 se transferă întreaga instituţie, într-un ritm vertiginos. La 1 martie 1977 erau 350 de funcţionari[2], la 29 iunie 1977 – 286. „Până la data de 29 iunie 1977, Comitetul pentru Presă şi Tipărituri şi-a desfăşurat activitatea cu un colectiv format din 286 cadre de lectură şi personal economic şi administra­tiv. De la această dată până la 21 octombrie au fost transferaţi 85 tovarăşi dintre care 69 lectori (31 din Capitală şi 38 din judeţe) şi 16 personal economic şi administrativ”[3]. S-au dat ordine de transfer pentru 20 de persoane odată sau chiar mai multe, cele mai importante „valuri” fiind din 31 august 1977 („cu începere de la 1 septembrie se aprobă transferul…”), apoi 7 septembrie, 15 septembrie, 20 octombrie (conform ordinului nr. 53)[4]. Ultimul transfer a fost în luna decembrie, în urma ordinelor nr. 58 şi 60[5]: „cu începere de la 1 decembrie 1977 se aprobă transferul” a peste 20 de persoane; alte 56 de persoane au fost transferate pe data de 16 decembrie 1977 la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, iar printre aceştia s-au numărat şi majoritatea şefilor serviciilor şi alţi membri importanţi, inclusiv directorul CPT, Ion Gălăţeanu, care va deveni, din 1978, Secretar de Stat al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.


[1] Marian Petcu, Cenzura în România, în Marian Petcu (coord.), „Cenzura în spaţiul cultural românesc”, Bucureşti, Comunicare.ro, 2005, p. 89.

[2] „Situaţia fondului de retribuire necesar pentru posturile ocupate la 1 martie 1977”, în A.N.I.C., C.P.T., dosar 3/1977, f. 27.

[3] Idem, dosar 2/1977, f. 13.

[4] Idem, dosar 3/1977, f. 88.

[5] Ibidem, ff. 94, 97-99.

fragment din Desfiinţarea cenzurii comuniste româneşti (D.G.P.T.) în anul 1977  in „Sfârşitul regimurilor comuniste. Cauze, desfăşurare şi consecinţe” , coord.:  Cosmin Budeancă and Florentin Olteanu, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2011.

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE ÎN ŢĂRILE FĂRĂ „GLAVLIT”

aprilie 1, 2012

Faţă de alte ţări ale blocului comunist, Ungaria a avut, din punctul de vedere al sistemului cenzurii, un statut mai special. În această ţară n-a existat o instituţie similară Glavlitului, cenzura fiind coordonată de partid. Toate instituţiile culturale s-au subordonat Comitetului pentru Politica Culturală, înfiinţat cu scopul de a stabili „normele pe care artiştii şi scriitorii trebuie să le urmeze”[1]. Pierre Kende, în studiul „Censorship in Hungary”, precizeată că „prima obligaţie a tuturor instituţiilor culturale din ţară, de la redacţiile ziarelor politice până la editurile de carte pentru copii, teatrele, instituţiile ştiinţifice şi artistice, a constat în exersarea cenzurii”[2], altă ipostază a cenzurii s-a manifestat în „conştiinciozitatea jurnaliştilor şi editorilor, dublată, în majoritatea cazurilor, de vigilenţă profesională şi un subtil instinct politic”. Cenzura făcea parte din activitatea cotidiană a editurilor, care se aflau sub supravegherea statului.

După înlăturarea de la putere a lui Rákosi[3], între 1957-1963, la începutul guvernării lui János Kádár[4] urmează o perioadă de relaxare culturală, fiind republicaţi şi unii autori interzişi; „cenzura a rămas prerogativa editorilor individuali, care primeau note cu tot ce era inacceptabil în publicaţiile lor, la întâlnirile bisăptămânale ale editorilor sub auspiciul Secţiei de propagandă a C.C. a Partidului. ”[5] În 1965, „Biroul de Informaţii al guvernului era responsabil de distribuirea materialelor străine în Ungaria, iar Direcţia Generală a Publicaţiilor de pe lângă Ministerul Culturii de autorizarea publicaţiilor interne”[6].

În 1977 apare prima publicaţie în regim samizdat, volumul Profil, o colecţie de 34 de eseuri pe teme literare, filosofice şi sociologice[7], care pune începutul unei tradiţii a samizdat-ului în Ungaria.

Nici în Germania de Est  nu a existat o instituţie specială pentru exercitarea cenzurii, fapt care îi permitea Erich Honecker[8] să pretindă că „Noi nu avem cenzură. Cenzura înseamnă că trebuie să duci şpalturile la verificare. Din acest punct de vedere se poate constata faptul că, spre deosebire de celelalte ţări socialiste, noi nu avem cenzură”[9].  Bodo Plachta, specialist în cenzura şi literatura germană, aduce nenumărate exemple care infirmă cuvintele oficialului german. De altfel, în 1991, doi cercetători, Ernest Wichner şi Herbert Wiesner, au publicat o carte, Cenzura în RDG. Istoria, practica şi «estetica» interzicerii literaturii[10], cu ocazia deschiderii unei expoziţii despre cenzură, în care au fost expuse operele scriitorilor, cu pagini cenzurare, comentându-se motivul.  Intervenţiile „redactorilor”  demonstrează similitudinea activităţii cenzoriale între o ţară cu Glavlit şi una fără astfel de instituţie, volumul oferind o panoramă asupra politicii culturale şi o incercare de descifrare a mecanismului cenzurii în RDG (şi nu numai). Această idee e susţinută şi de cenzorul sovietic Solodin, care afirmă: „Singurii faţă de care nu am avut niciodată niciun fel de pretenţii au fost nemţii de est, care şi-au creat un sistem de control uimitor din punctul de vedere al elasticităţii şi efectivităţii, când cenzura prealabilă nu exista şi toată responsabilitatea le revenea redactorilor de ziare care erau, în esenţă, şi cenzori.”[11]

La fel ca în Ungaria sau în Republica Democrată Germană, în Iugoslavia „controlul media şi al tipăriturilor a fost responsabilitatea politică a editorilor”[12] .


[1] Mihály Szegedy-Maszác, „The Introduction of Communist Censorship in Hungary: 1945-49” (pp. 114 -125) în History of the Literary Cultures of East-Central Europe…, ed. cit.,  p. 122.

[2] Pierre Kende,  Censorship in Hungary…, ed. cit., p. 44.

[3] Mátyás Rákosi (1892-1971) – Secretar General al Partidului Comunist Ungar (1945- 1948), Secretar General al Partidului Muncitoresc Ungar (1948-1956), dictator stalinist care a dus o politică de teroare împotriva opoziţiei, imitând regimul sovietic.

[4] János Kádár (1912-1989) – Secretar General al Partidului Muncitoresc Ungar (1956-1988), în timpul guvernării lui,  Ungaria a cunoscut o perioadă de stabilitate şi liberalizare, cum nu a existat în alte ţări ale blocului comunist.

[5] Hungary  de George Gömöri în Censorship : a world encyclopedia, ed. cit.,  p. 1124.

[6] Censorship: An English and Hungarian View, Hungarian Background Report Nr. 173/ 3 aug. 1978 în Ioana Macrea-Toma, op. cit., p. 226.

[7] Hungary  de George Gömöri, op. cit., p. 1125.

[8] Secretarul General al Partidului Socialist Unit din Germania, conducătorul Germaniei de Est între 1971-1989.

[9] Bodo Plachta, Zensur, Stuttgart, Reklam, 2006, p. 187.

[10] Zensur in der DDR. Geschichte, Praxis und „Aestetic“ der Behinderung von Literatur, erarbeitet und herausgeben von Ernest Wichner und Herbert Wiesner, Literaturhaus Berlin, 1991.

[11] V. A. Solodin, op. cit., p. 324.

[12] Jonathon Green, op. cit., pp. 662-663.

INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE. POLONIA.

martie 24, 2012

După al doilea război mondial, ţările blocului comunust au cunoscut o puternică ofensivă din partea Uniunii Sovietice, care a dus la instaurarea partidelor comuniste şi la crearea, după model sovietic, a noilor structuri de stat. În general, sovietizarea[1] s-a efectuat cu particularităţi specifice fiecărei ţări, în funcţie şi de interesul sovieticilor şi nu a presupus peste tot înfiinţarea, în mod obligatoriu, a „Glavliturilor”.  Fără a propune o analiză comparată, vom prezenta în continuare câteva informaţii legate de mecanismul cenzurii din ţările socialiste, care ar scoate în evidenţă atât similitudinile, cât şi diferenţele faţă de instituţia comunistă din România.

După Glavlitul sovietic, instituţia cenzurii poloneze are cea mai intensă şi mai îndelungată activitate, fapt care se explică în primul rând prin interesul Uniunii Sovietice faţă de această ţară. „În cadrul procesului de sovietizare a Europei Centrale şi de est, Polonia a cunoscut tratamentul cel mai dur, datorită aşezării geografice, dar şi prin mărimea sa, reprezentând unul dintre factorii importanţi în asigurarea poziţiei dominante strategice şi politice a Moscovei în această zonă.”[2]

Încă înainte de sfârşitul războiului, la 3 noiembrie 1944, Glavlit trimite doi emisari „pentru organizarea cenzurii în cadrul Comitetului Naţional Polonez”. În apropiere se mai dădeau lupte, dar funcţionarii cenzurii s-au apucat de lucru. În două luni în Polonia a fost lichidată toată presa partidelor de opoziţie, a început procesul de epurare a cadrelor, literatura şi arta au fost puse sub controlul dur al partidului, s-a înfiinţat Biroul Central al Controlului Presei. În 1944, Guvernul provizoriu polonez a emis o lege a presei, în care se afirma, printre altele, că libertatea presei şi a cuvântului în Polonia „eliberată” serveşte interesele societăţii şi constituie o garanţie a democraţiei, contribuind  la oprirea dezinformării din partea elementelor duşmănoase, la păstrarea secretelelor militare etc. Ultimul punct al decretului, nr. 8. în care se spunea „Editor sau redactor poate fi doar un cetăţean polonez, nu mai tânăr de 21 de ani, care nu a stat la puşcărie şi nu a fost privat de cetăţenie”, nu a fost pe placul cenzorilor sovietici. De asemenea, nu le-a plăcut nici faptul că cenzura nu va controla radioul, cursurile universitare, filmele etc. Proiectul de cenzură polonez nu a fost aprobat, fiind înlocuit cu unul propus de sovietici. Atunci când unul din cenzorii polonezi a fost bănuit de simpatii anglo-saxone (cazul unui director provizoriu), el a fost imediat înlocuit. În general, cenzorii polonezi erau aleşi de oficialii sovietici. Acest epizod este relatat de Pavel Reifman, care conchide: „Este foarte evident amestecul deschis al sovieticilor în treburile Poloniei, care accepta fără crâcnire toate proiectele impuse de sovietici. Cenzorii raportau la centru că operaţia decurge foarte bine şi că în ianuarie 1945 cenzura va fi instaurată. ”[3]

Reifman mai notează şi reacţiile „pozitive” din partea reprezentanţilor Ministerului Securităţii Sociale, căruia i s-a subordonat cenzura în primele luni: „cenzura trebuie să fie cumplită şi puternică, altfel nu va fi cenzură”; încă un detaliu fugitiv: „Toţi cenzorii vor obţine rang (militar sau în cadrul securităţii? nu se precizează; n.n. L.C.), echipament şi o hrană excelentă”[4].

Ca o mărturie a succesului, cenzorii sovietici scriu (probabil la începutul anului 1945) despre faptul că în ultimele două luni şi jumătate au fost  efectuate 120 de intervenţii în presă, 58 la radio, au fost interzise două piese, două spectacole de estradă, şase filme, temporar a fost sistată apariţia unui ziar. A fost organizată cenzura în alte două oraşe.[5]

Instituţia poloneză a cenzurii s-a numit mai întâi Biroul Central de Control al Presei, Publicaţiilor şi Spectacolelor, devenind, prin decret de stat, la 5 iulie 1946[6], Direcţia Generală a Presei, Publicaţiilor şi Spectacolelor (Główny Urząd Kontroli Prasy, Publikacji i Widowisk[7]), care avea atribuţii similare Glavlitulului sovietic. Şi-a schimbat denumirea în 1981 în Direcţia Generală pentru Controlul Publicaţiilor şi Spectacolelor. S-a subordonat Consiliului de Miniştri, fiind finanţată din bugetul Prezidiumului Consiliului de Miniştri, directorul fiind numit de Consiliul de Miniştri la cererea primului ministru.

În  perioadă stalinistă „cenzura a devenit atât un act de monitorizare, cât şi de teroare şi control”[8]. După moartea enigmatică a lui Bierut[9] la Moscova, în timpul congresului al XX[10], începe o perioadă de relaxare în Polonia. Am găsit şi o informaţie din această perioadă care pare greu de crezut, nefiind exemplificată: „În septembrie 1956, angajaţii GUKP[11] au cerut desfiinţarea cenzurii”[12].

Una dintre cele mai importante mărturii despre cenzura întregului bloc sovietic, publicată înainte de căderea regimului comunist îi aparţine lui Tomasz Strzyżewski, cenzor în oraşul Cracovia, care a adunat documente ale cenzurii din 1975 până în 1977, când emigrează în Anglia. Volumul său, The Black Book of Polish Censorship a avut un impact puternic atât în lumea occidentală (a fost publicat la Londra), cât şi printre intelectualitatea poloneză (unele fragmente au apărut în Polonia în regim samizdat). Cele 700 de documente conţin atribuţiile instituţiei, regulamentul de funcţionare, liste ale cărţilor intezise, liste ale cenzorilor din aparatul central şi local, circulare trimise organelor locale etc. Culmea ironiei, după căderea regimului comunist, din cauza restricţiei de 30 de ani a accesului la documente în arhiva poloneză de stat, „documentele în orginal, a căror copii le-a furat Strzyżewski, nu au putut fi consultate până în 2004-2007.”[13]

Referindu-se la situaţia cenzorilor, aceste „personaje cenuşii din birocraţia de mijloc”,  Strzyżewski  pretinde ca aceştia aveau privilegii speciale, „în timp ce tinerii polonezi aveau de stat la rând 15 ani pentru un apartament, cenzorii erau puşi primii pe listă. Cei de rand înalt puteau să folosească magazinele speciale alimentare ale partidului şi locuri de vacanţe. Toţi cenzorii erau scutiţi să apară în faţa curţii pentru răspundere civilă sau penală.”[14]

Într-un interviu luat unui cenzor polonez în 1980, la întrebarea : „Oricine poate fi cenzor ?” Răspunsul este: „Oricine are studii medii şi dorinţa de a lucra aici se poate angaja. Majoritatea sunt absolvenţi de facultăţi umaniste… Profesia este destul de mult feminizată, fiindcă este un lucru calm şi liniştit. Unii sunt ghidaţi de motive pecuniare, alţii cred că asta este calea cea mai bună de a apăra socialismul. Cineva crede că e un joc foarte captivant. Precum şahul.”[15] 

Venirea la putere a generalului Wojciech Jaruzelski în 1981 a pus capăt liberalizării şi a dus la intensificarea controlului de stat. După căderea Solidarităţii[16], radiodifuziunea a fost proclamată instituţie militară şi clădirea ei a fost ocupată de armată. Au fost adoptate legi dure care sporeau puterea cenzurii. Circulaţia informaţiei externe a fost restrânsă. Reacţia multor artişti şi scriitori a fost să boicoteze politica de stat şi să se dedice unor activităţi clandestine. În 1990 parlamentul polonez a votat abolirea cenzurii, „una dintre cele mai represive moşteniri ale sistemului comunist” [17] .


[1] Există o bibliografie impunătoare pe această temă. Trei viziuni asupra acestui fenomen: Carrère d’Encausse, Hélène, Le Grand frère: l’Union soviétique et l’Europe soviétisée, Paris, Flamarion, 1983;  T. V. Volokitina, G. P. Murashko, A. F. Noskova, T. A. Pokivailova, Moskva i vostochnaja Evropa. Stanovlenie politicheskih regimov sovetskogo tipa. 1949-1953. Ocherki istorii, Moskva, ROSSPEN, 2002; The sovietisation of Eastern Europe. New Perspectives on the Poswar Period, edited by Balász Apor, Péter Apor and E. A. Rees, Washington D.C., New Academia Publishing, 2008.

[2] Ion Constantin, Polonia în secolul totalitarismelor. 1918-1989, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2007, p. 346.

[3] P. S. Reifman, sursa citată.  

[4] Ibidem.

[5] Ibid.

[6] Poland de John Michael Bates, în Censorship : a world encyclopedia, ed. cit.,  p. 1892.

[7] „Cenzura w Polskiej Rzeczypospolitej Ludowej” , http://pl.wikipedia.org/wiki/Cenzura_w_Polskiej_Rzeczypospolitej_Ludowej, accesat la 6 martie 2012.

[8] The Black Book of Polish Censorship, documents gathered by Tomasz Strzyżewski, translated and edited by

JaneLeftwich Curry,New York, Random house, 1984, p. 15.

[9] Bolesław Bierut (1892-1956)prim-secretar al C.C. al Partidului Muncitoresc Unit Polonez  (1948-1956).

[10] La 14 februarie 1956 se deschidea congresul XX al PC al URSS, în cadrul căruia (la 24 februarie), N. Hruşciov a prezentat un raport în care condamna cultul personalităţii şi crimele făcute de Stalin evocând: abuzul de putere, arestarile în masă, deportari monstruoase, execuţii fără proces, insecuritate în statul sovietic, teama şi disperarea cetăţenilor; absurditatea blamului de contrarevolutionar, torturi pentru smulgerea de informaţii etc. În multe ţări, acest eveniment a însemnat sfârşitul epocii staliniste.

[11] Echivalentul DGPT în România.

[12] Poland de John Michael Bates în Censorship : a world encyclopedia, ed. cit.,  p. 1892 („În September 1956, GUKP employees appelead for the abolition of censorship”).

[13] Czarna ksiega cenzury de John Michael Bates, în Censorship : a world encyclopedia, ed. cit. pp. 619-620.

[14] The Black Book…, ed. cit., p. 48.

[15] Ibidem,  p. 47.

[16] Sindicatul Independent Autocefal „Solidaritatea” (Solidarność ) – fondat în septembrie 1980 la Gdańsk , condus iniţial de Lech Wałęsa, a constituit o importantă mişcare anticomunistă.

[17] Jonathon Green, op. cit., p. 447.

fragment din INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE
ÎN ROMÂNIA. 1949-1977. VOL. I
Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA

INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE. BULGARIA.

martie 24, 2012

Instituţia cenzurii în Bulgaria se numeşte Glavlit, la fel ca în URSS, şi a fost înfiinţată în anul 1952. Specialiştii în domeniu (Vesela Ciciovska, în mod special) analizează sistemul cenzurii comuniste încă din 1944.[1] După 9 septembrie 1944, Bulgaria trece prin câteva etape asemănătoare celor din România şi alte ţări ale blocului comunist. Menţionăm rolul hotărâtor al Comisiei Aliate de Control care utiliza argumentul luptei împotriva fascismului pentru reprimarea liderilor. Comisia a pus condiţia ca pe teritoriul Bulgariei să se difuzeze literatură sovietică şi rusă doar prin filieră sovietică, principiu care a rămas valabil până la mijlocul anilor ’80. Lupta împotriva opoziţiei s-a dus între 1945-1947. Sub influenţa legaţiei sovietice de la Sofia, în aprilie 1946 a fost adoptată Legea presei care viza lichidarea presei de opoziţie.

Atenţia autorităţilor se îndreaptă apoi către domeniul culturii, creându-se, tot în 1946, Comitetul pentru ştiinţă, artă şi cultură (KNIK), care avea funcţii de cenzură şi era coordonat de V. Cervenkov[2]. De fapt, politica partidului în domeniul culturii se desfăşura prin KNIK; Ministerul Afacerilor Interne pedepsea, pentru caracter antinaţional, dăunător etc., ceea ce se hotăra la secţia Propagandă şi Agitaţie a CC PCB[3] şi se transmitea apoi KNIK.  Tot în acest an (1946) a fost introdus monopolul asupra publicaţiilor şi cinematografiei.

Din 1950 până în 1952 are loc reorganizarea învăţământului, fiind introdus sistemul sovietic de învăţământ (notarea de la unu la cinci). Urmând modelul sovietic, s-a considerat că avocatura, fiind de prisos, trebuie desfiinţată şi, treptat din 1945 până în 1952, profesia a dispărut.

În octombrie 1952, în cadrul Biroului Politic al CC PCB o comisie formată din Encio Staikov, Ruben Levi (Avramov), Karlo Lukanov, Gheorghi Mihailov şi Gheorghi Kumbeliev au pregătit „proiectul de înfiinţare a instituţiei centralizate a cenzurii după modelul Glavlitului sovietic”[4], care să fie subordonat nemijlocit conducerii CC al PCB. La 20 decembrie (1952) se aprobă varianta definitivă, instituţia având rang de minister, iar directorul fiind pe aceeaşi poziţie cu un ministru.

Prima parte a sarcinilor de bază ale Glavlitului se referă la lupta împotriva ideologiei burgheze, înţeleasă foarte cuprinzător: „de la naţionalism, şovinism, cosmopolitism, rasism până la troţkism – vechi şi nou – titoism şi traiciokostovism[5]”. Tot aici este inclusă şi o sarcină pozitivă: „de a întări marxism-leninismul în toate sferele de activitate socială”[6]. A doua grupă a sarcinilor includea controlul asupra divulgării secretului de stat în presă şi în alte tipuri de publicaţii şi informaţii, radio, edituri, imagini vizuale (foto), programe şcolare şi manuale.

Din momentul înfiinţării, 20 decembrie 1952, şi până la desfiinţare, noua instituţie a fost coordonată direct de Cervenkov, deşi oficial Glavlitul  a fost condus de Elena Gavrilova. Primii lucrători, aprobaţi personal de Cervenkov, se numeau redactori politici (politredactori – ca în URSS). În Glavlit au fincţionat 200-300 de cenzori, cifră considerată exagerată, având în vedere că în 1956, anul desfiinţării, lucrau 137 de persoane, inclusiv personal tehnic, administrativ şi redactori din provincie.[7]

Primele etape ale activităţii Glavlitului se află sub stricta supraveghere a directorului adjunct al Glavlit URSS, Viktor Katişev. Glavlitul cuprindea 7 sectoare: „Controlul presei centrale din Sofia, al emisiunilor radio şi informaţiei vizuale (foto)”, „Controlul cărţilor şi revistelor”, „Controliul bibliotecilor, muzeelor şi expoziţiilor”, „Coordonarea organelor locale”, „Importul şi exportul literaturii”, „Cadre”, „Sectorul administrativ-financiar”. 

Controlul cărţilor şi al revistelor din străinătate era foarte strict. Amploarea acestei izolări este ilustrată nu doar prin faptul că din aprilie până în decembrie 1954, de pildă, au fost reţinute de către organele Glavlitului 7463 materiale care conţineau peste 20.000 exemplare, dar şi prin aceea că cenzorii aveau şi listele exacte (foarte scurte!) ale cetăţenilor care erau abonaţi la publicaţii din Vest.[8]  Stricteţea controlului reiese şi din faptul că pe liste se afla şi consulul sovietic Iu. Prohodov, care primea Times şi „încă două ziare occidentale progresiste”. Prin urmare, Glavlitul urmărea nu doar cetăţenii bulgari, dar şi diplomaţii din ţările Europei de Est, inclusiv din URSS. Vesela Ciciovska consideră că „între serviciile de cenzură din ţările blocului de Est a existat o legătură directă, dar nu am găsit incă dovezi categorice în sursele documentare”[9] (nu credem că au existat asemenea legături, nu era în interesul sovieticilor).

În 1956, Cervenkov însuşi cade sub loviturile cenzurii. Făcuse nişte trimiteri la opera lui Beria[10], tocmai când acesta era epurat din biblioteci şi acuzat de crime. Din acest an, cariera politică a liderului bulgar intră în declin.

Desfiinţarea Glavlitului bulgar s-a produs ca o reacţie a congresului al XX din URSS.

Glavlitul a căzut sub atacul criticii de partid din două motive: primul, pentru că costă prea mulţi bani şi al doilea: pentru că V. Cervenkov (care considera că Glalvitul trebuie să se supună direct doar lui) nu a permis, în ultimii ani, niciunui membru de partid să intervină în treburile instituţiei.  „Motivul desfiinţării Glavlutului nu a fost caracterul nedemocratic al instituţiei, care a afectat imens viaţa culturală, ci faptul că a fost o instituţie creată de un lider căzut în disgraţie, V. Cervenkov, şi subordonată numai acestuia. […] În anul 1956, în pofida şomajului printre intelectuali, funcţionarii Glavlitului au fost angajaţi în Ministerul Culturii, Ministerul Poştei, al Telecomunicaţiiilor, în redacţii şi la radio.”[11] Desfiinţarea instituţiei nu a dus la liberalizarea regimului cenzorial şi a fost doar un act formal, cenzura nu şi-a modificat principiile de activitate până la sfârşitul anilor ’80.


[1] Весела Чичовска, „Главлит (1952-1956). Изграждане на единна цензурна система в България” (Vesela Ciciovska, „Glavlit (1952-1956). Înfiinţarea sistemului unic de cenzură în Bulgaria)” în Istoriceski pregled, 1991, knijka 10, pp. 38-69.

[2] Vâlko Veliov Cervenkov (1900-1980) –  liderul Partidului Comunist Bulgar între 1950-1954. În 1952 era Secrtear general al CC PCB şi Preşedintele Consiliului de Miniştri, numit şi „micul Stalin” pentru politica stalinistă intensă.

[3] Partidul Comunist Bulgar.

[4] Vesela Ciciovska, art. cit., p. 48.

[5] Traicio  Kostov (1897-1949) – politician bulgar, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi secretar general al Partidului Comunist Bulgar (1945-1949), condamnat la moarte şi omorât în 1949, reabilitat după 1956.

[6] Vesela Ciciovska, art. cit., p. 49.

[7] Ibidem, p. 51.

[8] Ibidem, p. 64.

[9] Ibid.

[10] Lavrenti Beria (1889-1953) – prim-secretar al CC al RSS Georgiene (1931-1938), Comisarul Poporului pentrru Afaceri Interne (NKVD) între 1938-1945, vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri (1946-1953), Ministru de Interne (1953). 

[11] Vesela Ciciovska, art. cit., pp. 68-69.

 

fragment din INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE
ÎN ROMÂNIA. 1949-1977. VOL. I
Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA

INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE. CEHOSLOVACIA.

martie 24, 2012

Din 1948 până în 1953 în Cehoslovacia a dominat cenzura de partid, împărţind  atribuţiile şi responsabilitatea cu editorii şi redactorii, activişti de încredere ai partidului. La fel ca în alte ţări ale blocului comunist, această etapă s-a caracterizat prin desfiinţarea librăriilor private, epurarea cărţilor, adăugând excesul de zel al redactorilor în aplicarea politicii de partid.  La 22 aprilie 1953, a luat fiinţă Oficiul Controlului de Stat al Presei, organ guvernamental nonpublic, încorporat, din 1954, Ministerului de Interne. Principala sarcină: de a controla mass-media şi toate activităţile cultural-artistice. Acest serviciu a subordonat necesităţilor şi intereselor de partid întreaga presă şi cultură cehă, prin măsuri atât „prescriptive”, cât şi „proscriptive”[1], care au dus la o puternică formă de autocenzură. Existenţa cenzurii nu a fost admisă public până în 1966 („18 ani clandestini, dar cei mai eficienţi”[2]). Din acest an, Oficiul îşi schimbă numele şi trece în subordinea C.C. al P.C. Cehoslovac.

Declaraţia privind desfiinţarea cenzurii în 1968 a fost una formală, deşi ideea s-a vehiculat intens („La 26 iunie [1968] a fost abolită cenzura din presa scrisă, din radio şi televiziune.”[3]). De fapt, în 1966 se adoptase o nouă lege a presei, la care se va renunţa în 1968, pe vremea lui Dubcek[4] ( „din 1969 cenzorii sunt înlocuiţi cu redactorii”[5]),  pentru o foarte scurtă perioadă, căci după invazia sovietică instituţia cenzurii a fost rapid reîinfiinţată şi s-a numit Oficiul pentru Presă şi Informaţii, poreclit „Utisk” – represiunea. Transformat în anii ’80 în Oficiul Federal pentru Presă şi  Informaţii, instituţia avea şase sarcini generale: de a propune şi de a implementa politica guvernamentală pentru presă şi informaţii; de a înregistra presa periodică; de a asigura protecţia intereselor de stat; de a supraveghea importul materialelor străine şi de a controla distribuirea publicaţiilor tipărite în Cehoslovacia de editori străini sau difuzate de agenţii de presă străine; de a acorda autorizaţii redactorilor şefi care nu sunt de naţionalitate cehă; de a autoriza organizaţiile care au dreptul să primească şi să difuzeze publicaţii periodice. „Protecţia interesului de stat” acorda acestui oficiu puteri nemăsurare pentru a restricţiona difuzarea informaţiei.[6] În anii ’80, sub regimul lui Husák[7], apare literatura în regim samizdat.


[1] Atât măsuri legale, cât şi legi nescrise.

[2] Zdenek Krystufek, The Soviet Regime in Czechoslovakia, East European Monographs, Boulder, Distributed by Columbia University press, New York, 1981 (Cap. 17. „Censorship and Information”), p. 128.

[3] Elena Iuliana Lache, Relaţii internaţionale în perioada Războiului Rece, Bucureşti, Ed. Fundaţiei România de mâine, 2009, p. 142.

[4] Alexander Dubček (1921-1992) – prim secretat al PCC (1968-1969), iniţiatorul unor reforme de liberalizare a regimului comunist (primăvara de la Praga), reprimate de armata sovietică.

[5] Zdenek Krystufek, op. cit.,  p. 129.

[6] Jonathon Green, op. cit.,  pp. 134-135.

[7] Gustáv Husák (1913-1991) – Secretarul general al P.C. Cehoslovac (1969-1987), Prezidentul Republicii

Socialiste Cehoslovace (1975-1989).

 

fragment din INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE
ÎN ROMÂNIA. 1949-1977. VOL. I
Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA