Posts Tagged ‘Bookaholic’

Bibliotecă de scriitor

Iunie 21, 2017

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-liliana-corobca.html

15.06.2017  

 

Pe Liliana Corobca o invitasem mai demult la rubrica Bibliotecă de scriitor, dar întâlnirea s-a amânat câteva luni, pentru că scriitoarea a adus, special pentru interviu, o parte dintre cărțile rămase în biblioteca părinților, aflată dincolo de graniță, în Republica Moldova. Am rămas impresionată de un asemenea efort pentru ca interviul să iasă cât mai bine, iar surprizele plăcute nu s-au oprit aici: autoarea m-a întâmpinat cu o mulțime de bunătăți, printre care plăcinte cu brânză, cozonac cu dulceață de trandafiri și vin făcut de tatăl ei.

S-ar părea că am fost unul dintre primii oaspeți în apartamentul Lilianei, unde cărțile și-au găsit în sfârșit liniștea, după ce au fost purtate ani la rând prin camere de cămin și locuințe închiriate. Am ajuns după-amiază și am plecat noaptea, după o întâlnire foarte interesantă, în care nu doar eu am pus întrebări (o să țin minte multă vreme că n-am știut ce fruct începe cu litera „g”). Cu sinceritate, umor, deschidere și căldură, cu un accent savuros (păcat că nu îl puteți auzi și voi), Liliana Corobca mi-a spus povești din copilăria ei în Moldova de peste Prut și mi-a vorbit despre goana după carte românească, care se găsea extrem de greu în anii ’90. Mi-a citit poeme dintr-o carte dragă, cu grafie chirilică, mi-a prezentat toate obiectele de pe rafturi, ne-am jucat cu un yo-yo pe care îl primise la un festival de literatură și am avut o ședință foto mai specială, la care scriitoarea a fost un model nemaipomenit.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?

Nu știu, când a trebuit să le car, să le tot mut dintr-un loc în altul, erau prea multe și prea grele. Acum, când mi-a mai rămas ceva loc în bibliotecă (m-am mutat nu de mult) și cărțile nu cad (încă) din rafturi, parcă aș mai avea nevoie de câteva sute. Dar aproape jumătate nu sunt citite, doar răsfoite – multe, deci. Oricum, chiar și așa nu am reușit să îmi adun toată biblioteca la un loc și deja îmi dau seama că nu voi avea spațiu și pentru cărțile rămase la părinți.

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

Cred că da, dar unul sofisticat: temă, autor, culoare, mărime, stare fizică, stare afectivă, înălțime, greutate, valoare, simpatie, utilitate, frumusețe. Biblioteca are rafturi mai înalte și mai mici, ceea ce mă obligă să pun cărțoaiele jos și cărțuliile mai sus. În principiu, există o încercare de a le aranja tematic: exil, cenzură, critică și teorie, istorie, artă, dicționare, limbi străine, poezii, romane, cărți de dăruit. Nu am foarte multe romane, pentru că fie le-am dat, fie am citit exemplare împrumutate – romanul l-ai citit și a plecat, rar îmi doresc să am un anumit roman în bibliotecă.

Vara trecută le-am scos afară, le-am scuturat, le-am șters cu cârpa, le-am așezat pe niște bucăți de polistiren, la aerisit. Când le-am adus înapoi, am descoperit că mi s-au furat două romane (numai două, am constatat dezamăgită). Și dacă mai caut ceva și nu găsesc, mă gândesc: totuși, trei mi s-au furat (sau patru), apoi le găsesc și rămân la cele două. Unora le acord atât de puțină atenție, încât la o nouă privire sau aranjare, mă bucur de parcă ar fi noi, de parcă le-am primit în dar chiar atunci.

Ce cărți au fost furate?

Mi-au dispărut Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu și Asediul Vienei de Horia Ursu, dar nu mi-a părut foarte rău după ele. Am încercat să citesc Asediul Vienei și n-am reușit, cred că era nevoie de o stare mai specială. Cartea lui Aldulescu o aveam oricum în două exemplare, pe unul îl cumpărasem eu și apoi am primit altul în dar de la autor.

Biblioteca are o poveste a ei?

Am două biblioteci, una acasă, în Moldova, cealaltă – acasă, în București. Am citit mult în copilărie și adolescență și am iubit foarte multe cărți, doar câteva de atunci le-am adus acum cu mine. În București am alături cărțile din ultimii zece ani, plus câteva de care nu vreau să mă despart. În Moldova au rămas cărțile copilăriei, studenției și doctoratului. Fiecare are o poveste a ei. O parte dintre cărți au cunoscut viața din cămine, cu invazii ale gândacilor, inundații și păsări care lăsau câte un autograf cu găinaț peste vreo copertă mai puțin norocoasă.

Pentru cărțile astea mi-am luat apartamentul, ca să am unde să le țin. Oriunde stăteam, fie la cămin sau cu chirie, n-aveam spațiu pentru o bibliotecă, și atunci puneam cărțile una peste alta sau în cutii, de nici nu mai știam care pe unde sunt. Când căminele se închideau vara, trebuia ori să le las undeva în saci, ori să le car cu mine. Mi-am zis că merită și ele condiții de viață mai bune; acum cred că sunt mulțumite. Le-am așezat în picioare, nu suprapuse, cu puțin spațiu între ele, cum se recomandă. Le aerisesc, le șterg, le răsfoiesc din când în când, că știu că le face plăcere, ca prietenilor pe care-i mai întrebi de sănătate.

Observ că ai o mulțime de obiecte pe rafturile din bibliotecă. Sunt curioasă mai ales ce sunt peștii aceia din lemn.

Peștii sunt, de fapt, un set de fundișoare – tocătoare, adică. Taică-meu a lucrat și în lemn, toate obiectele astea din bibliotecă îi aparțin lui: vaze, solnițe, cupe, un pocal… M-am gândit că o să se strice dacă le folosesc în bucătărie, și-atunci le-am pus în bibliotecă. Sunt și alte obiecte din lemn: un fundișor parfumat (suvenir din Tartu), o ustensilă de stricat nuci (adică de spart – n.r.) din Karpacz, un recipient cu parfum, luat din Bulgaria. Mai am o colecție de pixuri, inclusiv cel cu care am scris romanul Caiet de cenzor. (Am aflat că i s-a rupt pixul de cât a scris, dar încă îl păstrează – n.r.) Un animal de pluș cam ciudat și cu ochi melancolici, pe care l-am luat când stăteam într-un cămin pe Gabroveni, ca să-mi învioreze camera – de la depărtare m-am uitat la el și mi-am zis: Ia să-mi iau eu girafa asta! S-a dovedit a fi un pui de tigru, de fapt. În corpul mic al bibliotecii am și un suvenir sovietic – un set de pahare cu carafă, mama peștoaică cu peștișorii. (Observ că îi plac peștii și obiectele din lemn  – n.r.) Mai e o ilustrație făcută de o elevă, Cristiana Ursache,  la FILIT – cum a văzut ea romanul Kinderland. Am și o colecție de pietre, adunate de prin locurile unde am fost: Marea Mediterană, Irlanda, malul Dunării, munții Alpi, Marea Nordului. Strâng un anumit număr – șase sau zece, nu mai multe. M-a molipsit de această „patimă” o artistă, Kristina Estell, cu care am avut o bursă împreună.

Peștii lucrați de tatăl Lilianei ne-au dat idei năstrușnice 🙂

Dar piatra cea mai spectaculoasă este un premiu pe care l-am primit la un festival. Acum mă bucur nu doar de o bibliotecă adevărată, ci și de o inimă de piatră adevărată – un inimoi, mai exact. Am participat, acum câțiva ani, la festivalul de literatură de la Vilenica, Slovenia, unde am luat premiul Crystal. Premiul a însemnat o participare la un alt festival de literatură, din Irlanda, anul următor, dar am primit și ceva din piatră care semăna, după părerea noastră, cu o inimă. În fiecare an, un tânăr artist sloven făcea aceste daruri pentru câștigători, dar piatra fiind vopsită, nu te așteptai să fie atât de grea – de fapt, nu-ți dădeai seama ce compoziție are obiectul. Cu câțiva ani înaintea mea a urcat pe scenă o doamnă slăbuță, delicată, care a primit ca premiu o piatră lungă și subțire. Dacă poți să-ți imaginezi, a scăpat premiul pe picior și a trebuit să fie dusă la spital. Premiul meu era și mai mare, așa că mi-au șoptit să-l țin bine. După asta, ca să nu mă invidieze colegii de breaslă, le dădeam piatra s-o țină un pic. A trecut din mână în mână, îndoindu-se toți de la greutatea ei și făcând glume. Apoi s-a pus problema: bine, dar cum ajung cu ea acasă? Dacă o iau la bagajul de mână, nimeni nu va crede că ditamai ghiuleaua de tun e un așa-zis premiu, dacă o pun în bagajul de cală, o să depășesc greutatea limită și va trebui să plătesc în plus, iar eu nu am primit premiul în bani, adică urma să plătesc din banii mei, variantă care nu mă încânta în mod deosebit. Până la urmă, am pus-o în bagajul de cală, după ce am scos toate cărțile, ca să nu depășesc greutatea prevăzută.

Premiul primit la festivalul de literatură de la Vilenica, Slovenia

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Nu sunt mare amatoare de cărți vechi și purtătoare de microbi și de praf, dincolo de mesajul lor sublim și de valoarea lor inestimabilă. Credeam că-i Teze și antiteze de Camil Petrescu, din 1936, dar Istoria romană a lui Eutropius este din 1923. Cartea lui Eutropius a venit în bibliotecă grație profilului meu de latinist, când adunam tot ce ținea de civilizația greco-latină. Am acasă încă multe cărți în latină, editate în Franța, pe care ni le vindea o colegă, în timpul studenției (la Chișinău). Nu erau noi, dar ne băteam pe ele, erau o raritate atunci pe la noi.

De Teze și antiteze am avut nevoie la doctorat, dar nu țineam deloc să am chiar o ediție „princeps”, așa a înțeles anticarul și mă costase un pumn de bani. Am scăpat-o odată pe jos tocmai pe ea, a căzut peste un deget de la picior, dar nu de deget mi-a păsat, ci de cartea care, fragilă și veche, s-a desfăcut în două. Mi-a părut atât de rău, că îmi stăruie și acum momentul acela în fața ochilor. Mai am și Poezii de Alexandru Macedonski, ediție îngrijită de Ion Pillat, am găsit pe internet că-i din 1939. I-am promis-o unei moștenitoare a lui Macedonski, o va primi în curând.

Toate cărțile mele vechi sunt editate în România. În Republica Moldova, cărțile vechi erau mai greu de găsit. A fost epurarea cărților, apoi intelectualii noștri au plecat toți, care-n Siberia, care-n România. La bibliotecă erau multe cărți rufoase de la prea mult citit, dar nu aveau mai mult de un deceniu sau două de la apariție. Antologia Poezia Moldovei, publicată în anul 1954, este o carte veche în acest sens, foarte veche chiar. La noi acasă ținea loc de Biblie (Biblia a apărut după 1990 în familia noastră). În momentele de odihnă, pe seară, tata mă ruga să aduc „Cartea” și să citesc din ea, ceea ce eu făceam cu mare încântare. Citeam cu voce tare, expresiv, apoi citea și el, citea și mama – fratele era mic, nu mi-l amintesc citind. Adoram aceste momente! Mama știa pe de rost Luceafărul și ne recita, uitându-se la câte un vers în carte. „Nepoțica o învață pe bunica”, de Liviu Deleanu, era poezia preferată a tatălui meu. Să reproducem câteva strofe:

Bunicuţa stă pe prispă
Şi cu caierul în mână,
Învârtind întruna fusul,
Toarce lână,
Toarce lână…

Printre degete, subţire,
Firul lung se răsuceşte,
Iar bunica, hăt, departe
Se gândeşte,
Se gândeşte. […]

(Bunicuţa se gândeşte la feciorul care de-o vreme încoace îi scrie cam rar).
Şi cum stă, gândind la dânsul,
Iaca vine pe cărare
Ion poştaşul ― şi-i aduce

O scrisoare, O scrisoare…
Stă bunica sărăcuţa,
Cu un braţ, proptit de-o coastă
Şi se uită la scrisoare,
Ca o proastă,
Ca o proastă.

O-nvârteşte şi-o suceşte,
Când pe faţă, când pe muche,
Dar, săraca, nu-nţelege
Nici o buche,
Nici o buche.

(De la şcoală, cu ghiozdanul în spate, se întoarce nepoata).
― O scrisoare, fa nepoată!
Spune baba, bătrâneşte,
O scrisoare de la tata,
Ian citeşte,
Ian citeşte!
(Nepoata citeşte, bunica, ascultând-o, lăcrămiază, “ş-o tot roagă să-i citească / înc-o dată).

― N-ar fi rău, a zâs nepoata,
Dac-ai şti şi tu, bunică,
Să citeşti măcar oleacă
Sângurică,
Sângurică. […]
Şi îndată nepoţica
Pune babei cartea-n poală ―
Şi începe s-o înveţe
Ca la şcoală,
Ca la şcoală.

Asta-i buchea O bunică ―
Spune mica ei nepoată,
Şi-o cunoşti, că-i rotunjită
Ca o roată,
Ca o roată.

Iaca asta-i Ш, bunică,
Şi-o cunoşti uşor că are,
Ca o greblă mititică
Trii colţare,
Trii colţare.
Iar aiasta-i П, bunică,
Cei mai dreaptă dintre ele,
Ca o poartă care are
Trii nuiele,
Trii nuiele. […]
― Nu e greu, a spus bunica,
Le învăţ eu, dar cu-ncetul…
Iar amu bunica ştie Alfabetul, Alfabetul.

Se gândeşte bunicuţa: ― Eh, amu ajung departe!

Cât de bine îi, când omul
Ştie carte,
Ştie carte!

Poezia poate fi „transcrisă” din alfabetul chirilic în cel latin, ceea ce am și făcut, dar sensul nu mai corespunde. Litera П, adică P în română, nu e ca o poartă care are trei nuiele. După cum nici Ш, adică Ș, nu mai seamănă cu o greblă. Cea mai frumoasă perioadă din viața mea legată de cărți a fost însă aceasta, cu cărți doar în chirilică, cu Mihai Eminescu și Ion Creangă scriși Михаил Еминеску și Ион Крянгэ. Nu doar literele se scriau altfel, dar și sintaxa și ortografia erau adaptate sau copiate după cele rusești.

Antologia „Poezia Moldovei”, care ținea loc de Biblie în casa părintească

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

Cred că am moștenit-o, ambii părinți aveau „patima cetitului”. Ceea ce îmi doream eu cel mai mult, era să nu-i apuce pe amândoi odată, că nu mai scoteau nasul din cărți și mă puneau pe mine la lucru: „Lili, dă apă la găini!”, „Hrănește tu porcul, numai azi” (asta chiar nu era misiunea mea de pionier eminent), „Vezi cine a venit, de ce latră câinele”, „Dă niște fân la oi” (sau ceva pisicii), „Încălzește mâncarea”, „Te rugăm, pune tu pe masă” etc. Se întâmpla mai rar, ce-i drept. În schimb, când m-am apucat eu de citit, părinții, înțelegători, nu mă deranjau decât ca să mă cheme la masă. Nu știu copii mai cuminți decât cei care citesc mult.

Ce fain! Mai spune-mi și alte povești din copilăria ta…

Bunicii n-aveau bibliotecă, părinții mei au crescut fără cărți acasă, dar apoi și-au făcut propria lor bibliotecă, cu care am crescut eu. Am avut cărți, dar mobila de bibliotecă pentru ele a apărut mai târziu. Dacă se adunau prea multe cărți, le urcau în pod, unde se aflau și tot felul de reviste. În regimul comunist la noi, poate și aici, lumea se abona la câte treizeci de reviste și ziare, soseau din toată Uniunea Sovietică. Erau reviste cu modă, povești, literatură, modele de împletit și de croit, sănătate, sfaturi de creștere a copiilor, apoi era o revistă science-fiction. Maică-mea era profesoară de fizică și dirigintă și se abona la „Pedagogul sovietic” și „Fizica în școală”; taică-meu primea „Tânărul constructor” și alte reviste cu tot felul de chestii tehnice. Mie-mi plăcea să mă urc în pod și să citesc. Îmi aduc aminte că verișorul meu mi-a luat odată scara, crezând că o să încep să plâng și să mă rog de el, dar eu nici n-am observat – stăteam acolo până mă striga maică-mea la masă.

Cărți în limba română cu grafie chirilică din copilăria Lilianei: „Cartea Poeziei 70” (o antologie a poeziei din RSS Moldovenească), „Psihologia distractivă”, „Fizica în imagini”

Apoi, când eram studentă, am cules folclor din satul meu, Săseni. Printre altele, trebuia să culegem descântece. Am ajuns la o băbuță – dar pân-am găsit-o! Ea avea o noră profesoară și am mers la ea cu mama și cu încă cinci profesoare, care au rugat-o pe babă: „Hai, spune un descântec!” Și baba a zis: „Bun, da’-i spun numai ei”. M-a luat deoparte într-o cameră mare, cu broderii (parcă o văd și acum), și-a-nceput să murmure la repezeală. Baba nu voia să recite, a zis că descântecul se fură și că n-am decât să-l fur. Când am ieșit de-acolo, nu țineam minte nimic. Atunci a fost ea de acord să șoptească câte un rând fiecărei profesoare, și până la urmă am scris noi niște descântece, care mi se par fascinante, dar nu știu ce valoare au. Apoi a aflat lumea prin sat că eu adun folclor și au început să mă caute babele. A venit odată una atât de bătrână, de nici nu putea deschide poarta, și mi-a spus o poezie foarte faină cu o broască care compătimea o femeie. Am păstrat caietul cu însemnări, am folosit unele dintre ele în unele din romanele mele.

Am și monografia satului Săseni, cu fotografii, dar e cam, să zicem așa, tendențioasă. Chiar dacă e apărută după ‘90, bănuiesc că autorul a scris-o în vremea comunismului, pentru că nu amintește nimic despre perioada românească și despre deportări. La mine-n sat au fost deportați oameni, nu foarte mulți, dar s-a întâmplat, iar informația aceasta nu apare în carte. E și o poză cu tatăl meu în monografie.

Monografia satului Săseni, cu poza în care apare tatăl autoarei, alături de obiecte din lemn meșterite de tată

Ce cărți citeai în copilărie și în adolescență? Aveai și cărți în limba română?

Aveam acasă și clasici, și cărți din perioada sovietică, și cărți de poezie. Majoritatea cărților din copilărie sunt în rusă. Eu n-am citit multă literatură rusă, dar în limba rusă am citit foarte mult: Alexandre Dumas în 20 de volume, George Sand, care-mi plăcea mult…. Aveam cărți pe care le iubeam și le reciteam: Feciorii omului cu inima de piatră, de Mór Jókai, Doi căpitani, de Veniamin Kaverin… Când primeam cadouri la școală, cu diferite ocazii, erau cărți în limba rusă – nu se punea problema că nu știi limba sau că nu vrei. Am avut și cărți antireligioase, de altfel foarte bine făcute, îmi aduc aminte că mă impresionau pe vremea aia – vai, săracul Vaniușa care credea în Dumnezeu, care asculta de bunica și apoi pionierii îl ajută și uite ce bine că nu mai crede! Cărți în limba română cu grafie latină nu am avut până la căderea comunismului.

Acum am acasă cărți în limba rusă, în limba română cu grafie chirilică și în limba română cu grafie latină, după trecerea de la un alfabet la altul. A fost o relaxare încă din anii ‘70, s-a putut spune ceva de limba română și de autorii români. Și maică-mea, când mi-a pus numele, a ales un nume românesc, deși rușii consideră că numele Liliana e strict evreiesc – căci la noi toate fetele sunt Lilia, care înseamnă „crin”. În ‘90 au început să apară cărți cu grafie latină, erau la mare căutare. O samă de cuvinte de Ion Neculce este printre primele apărute în ‘90-‘91. Am zis să-ți arăt niște cărți publicate la noi (îmi aduce câteva volume de autori români apărute în Republica Moldova – n.r.).

Cartea de Nicolae Dabija este o mostră de „tranziție”: a apărut în limba română cu grafie latină, limba română cu grafie chirilică și limba rusă, ca să înțeleagă toți cetățenii R. Moldova

(O întreb dacă nu a citit nici clasicii ruși – n.r.) Clasici am mai citit, de pildă Crimă și pedeapsă când eram foarte mică, aveam 9 ani și n-am înțeles eu mare lucru, așa că nu mi-a plăcut atunci. Am trecut și prin Cehov, prin Turgheniev… Dar exact când trebuia să studiem literatura rusă contemporană, a căzut comunismul și s-a scos rusa din școală. Mai târziu s-a reintrodus, dar în ultimii doi ani de școală eu n-am mai studiat deloc rusa. La noi a fost haos total, pentru că am început să învățăm literatura română, dar cărți n-aveam. Vai, ne băteam pe un roman de Camil Petrescu, pentru că noi făceam literatura interbelică la facultate și nimeni n-avea cărțile. Era un singur exemplar la Biblioteca Națională și trebuiau să-l citească 80 de studenți. Îmi aduc aminte că într-o excursie la Iași am găsit Patul lui Procust și am ascuns-o, ca să nu mi-o fure cineva. Am dat-o numai unor prietene, pe ascuns. În anii aceia, era ceva să ai carte în limba română. Deși se făceau donații, la mine n-a ajuns niciuna – eu, ca studentă, n-am prea avut carte românească. A trebuit să ne descurcăm singuri, cum am putut. Mama mea a fost la București, la un curs de perfecționare, și acolo a primit niște cărți – Viața la țară de Duiliu Zamfirescu și un manual de Istoria românilor. Eram așa mândră că aveam și eu cărți în limba română!

Primele cărți cu grafie latină apărute în Republica Moldova, publicate în anii ‘90

De unde au apărut profesorii de literatură română?

Din aer și din pod. (râde) Erau profesori de literatură moldovenească, care peste noapte s-au transformat în profesori de literatură română. Problema a fost la literatura interbelică și la cea contemporană, pentru că pe literatură veche aveam specialiști foarte buni – studiam Miron Costin, Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, opera lor o găseam în limba română cu grafie chirilică. Îmi amintesc că citeam Descrierea Moldovei ca pe-o poveste, deși acum nu-nțeleg cum puteam să citesc așa ceva… Dar atunci o adoram. O citeam în limba română, că altfel citeam numai în rusă. Mi-am cumpărat și o ediție cu grafie latină, așa că acum am trei exemplare din Descriptio Moldaviae (două cu grafie chirilică, una cu grafie latină). La fel și perioada clasică, se studiau Eminescu Creangă, Alecsandri… Nu Caragiale.

La facultate am început să citesc literatură română și eram îndrăgostită de toți autorii. Am citit de vreo treizeci de ori Luntrea lui Caron, de Lucian Blaga. Profesoarei tot eu i-am împrumutat-o și ea a vrut s-o pună pe lista obligatorie de lecturi, dar de unde s-o citească toți studenții, că era de negăsit? Mi-a plăcut și Blecher, dar pe el nu l-am studiat la facultate, l-am descoperit mai târziu, la București.

 

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?

N-aș vrea să țin prea mult la nicio carte. Consider asta o slăbiciune de care trebuie să scap. Totuși, țin la cărțile bune (fascinante uneori sau puternice), la cărțile de care mă leagă niște amintiri, la cărțile utile și scumpe, precum dicționarele și enciclopediile… Am început să citesc serios de mică și la fiecare doi-trei ani găseam câțiva autori de care eram iremediabil îndrăgostită. Situația s-a schimbat un pic din momentul în care m-am apucat eu să scriu cărți. Citesc și acum cu aceeași frenezie, dar fac tot posibilul să nu mă atașez, să nu mă las influențată, să uit chiar acele magnifice momente ale lecturii. Atunci când scriu, evit să citesc cărți pe care bănuiesc că le-aș putea iubi, pentru că nu vreau să rămân sub influența unui autor care-i foarte puternic.

Totuși, când plec undeva pentru mai mult timp, iau cu mine câteva cărți. Ciudat, deși sunt prozator, cărțile sunt de poezie. Ciudat, nu le-am citit nici până acum în întregime, deși nu-s așa groase. Știu exact ce îmi place și recitesc mereu aceleași texte preferate și răscitite ani de-a rândul. Nu mă despart de un Esenin cu coperta verde cartonată și de un Bacovia mic și nearătos, dar foarte iubit. Vreau să-ți spun că toți basarabenii au o dragoste inexplicabilă pentru Bacovia. Din ambele știu câte ceva pe de rost și uneori le deschid, pentru că încep să uit anumite poezii. Eseninul, ediție bilingvă, mai are meritul de a aduna câteva traduceri (când există mai multe), probabil toate, ale unuia și aceluiași poem. N-am mai văzut vreo ediție care să adune mai multe traduceri la un loc! Uite cum sună în patru variante ultima strofă din cunoscuta poezie „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig…”:

Toți sîntem vremelnici pentru veci,/ Rar  ning fragii frunzele deșarte. / Binecuvîntat să fie deci? Că trăiesc și că mă duc spre moarte. (trad. George Lesnea);

Toți, dar toți sântem supuși pieirii,/ Toamnă în veșmânt multicolor! / Fii blagoslovită-n nesfîrșire, / Viață cu destinu-ți muritor! (trad. Nicolai Costenco);

Toate-n lumea asta-s trecătoare…/ Paltinii arama și-o preling./ Te binecuvânt răgaz în care / Să-nfloresc mi-a fost și să mă sting! (trad. Igor Crețu);

Toți ne vom topi ca floarea spumei. / Foi de tei cad pline de fiori…/ Fii slăvit că ți-a fost dat pe lume/ Să-nflorești și-n liniște să mori. (trad. George Popov).

Esenin și Bacovia alături de o ilustrație făcută de o elevă la FILIT și o parte din colecția de pietre

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau anticariate?

Nu pot să îmi explic de ce, dar sunt greu de depistat prin anticariate. Îmi plac cărțile noi, cu foi albe, cu coperți frumoase – cartonate, de dorit -, eventual și sigilate, să le desfac eu prima celofanul. Nu merg foarte des prin librării, merg la târguri de carte, iar mai nou cumpăr pe internet. Nu e ceva spectaculos în modul meu de a aduna cărți. M-am ocupat multă vreme de exil și în anticariate nu găseam ce aveam nevoie, apoi de cenzură și a trebuit să caut în biblioteci străine – s-a scris puțin și în acest domeniu. Așa am strâns mai multe cărți foarte faine despre cenzură, în mai multe limbi. (Aflu că autoarea a studiat mai multe limbi de-a lungul timpului: germana, franceza, ceha, polona, chiar și chineza, pentru câteva luni – n.r.)

Cărți despre cenzură în mai multe limbi

Ce cărți au intrat recent în bibliotecă?

Am avut un turneu dedicat romanului Caiet de cenzor și o serie de conferințe despre cenzură și exil, prin mai multe orașe. Am dăruit cărți, dar am și primit: de la Ploiești m-am întors cu Marginaliile avangardei de Dan Gulea, de la Piatra Neamț cu Frig (epistolar de Aurel Dumitraşcu și Adrian Alui Gheorghe.), Luna Zadar, roman de data aceasta, de Adrian Alui Gheorghe. De la Sibiu – Ignațiu de Loyola. Istorisirea Pelerinului. Exerciții spirituale, mi-a dăruit-o Antoaneta Sabău, co-traducătoarea volumului. De la Târgul de Carte Alba Transilvana (Alba Iulia) am cumpărat volumele 100 de minuni ale Chinei, Panorama lumii clasice, la preț redus.

O parte dintre cărțile care au intrat recent în bibliotecă

Mi-ai arătat mai multe cărți din bibliotecă și se pare că ai și unele mai deosebite…

Am două cărți în niște limbi mai puțin cunoscute – ia uite, dacă înțelegi tu ceva din ele. Am fost la un festival la Galway, în Irlanda, unde eram greu de încadrat, că erau numai anglofoni și scriitori de limbă engleză, așa că m-au alipit de doi poeți originali și speciali. Amândoi mi-au dăruit cărțile lor și sunt atât de ciudate, că nu-mi dau seama care-i numele de poet și care-i titlul volumului. Lectura noastră s-a produs într-un loc unde se vorbea doar irlandeza, nu engleza, și evenimentul se numea „Language In Motion. Event Welsh, Irish, Moldovan”. După părerea organizatorilor, cine vine din Moldova Moldovan linguage grăiește. Aneirin Karadog, „poet and performer” a citit în limba galică, de la el am primit volumul O Annwn I Geltia. Séamus Barra Ó Súilleabháin, „Irish language rap poet” mi-a dăruit placheta de versuri în irlandeză Slógadh Dorcha na gCianta. Culmea, ambii mi-au scris autografe în limba lor, din care numai „Liliana” înțeleg. Unul dintre ei a venit cu un toiag și bătea cu el, ritmic – mi-a zis că prin Țara Galilor se încearcă resuscitarea ideii de bard, ca-n antichitate. Un vers dintr-o carte de-a lor sună cam așa: „ag scaipeadh farat/ mar a scaipeann/ na scamaill”. Mă uit și mă mir, cum nu pot înțelege chiar nimic. Nu mi-a dat prin cap, trebuia să iau și eu niște cărți de-ale mele, pe care să nu le înțeleagă nimeni acolo, și să le dăruiesc.

Cărțile în limbi mai puțin cunoscute, alături de un suvenir sovietic

Altfel, în limbi străine am mai mult cărți de specialitate, despre cenzură. Mi-am dat seama că în limbi de circulație internațională informația este prea puțină sau uneori chiar greșită. Trebuie citit în original. Așa m-am apucat de studiat tot felul de limbi, precum polona și ceha, ca să citesc ce-i cu cenzura lor. Așa mi-am cumpărat de la Sankt Petersburg (mi-a cumpărat un coleg, de fapt) și o gramatică a limbii bulgare, pe-aici sunt de negăsit asemenea cărți, deși Bulgaria este vecină cu România.

Mai am un dicționar al cuvintelor incomode – eu am acolo un text despre bătrânețe, iar T.O. Bobe a scris despre cuvântul „bâzdâc”. Când am fost în Austria, cu o bursă, am participat la un alt volum de grup – mie-mi place să fac poze și mi-au cerut fotografii pentru o expoziție, din care au ales câteva și pentru acest volum, deși nu înțeleg de ce le-au ales tocmai pe acestea.

Un dicționar al cuvintelor incomode și un volum de grup apărut în Austria

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

A sta cu o carte în mână este deja o stare de confort. Eu am fost un cititor pătimaș, nu puteam trăi fără cărți și citeam tot ce-mi pica în mână, nici acum nu sunt un cititor pretențios. Dar ai dreptate: uneori citesc pentru că mă documentez fie pentru un viitor roman, fie pentru un proiect științific. Romanul este genul meu literar preferat, dar citesc și poezie, și proză scurtă, și istorie, și memorialistică. Citesc tot ce-mi cade în mână, dacă nu-s la mine acasă. Îmi plac romanele nu foarte groase. Mai nou, citesc povești, pe care le cam evitam în copilărie, pentru că mă consideram prea mare pentru ele.

Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ai vrea să le recomanzi?

Aș recomanda ce am citit recent, nu știu dacă-s mai puțin populare sau mai puțin cunoscute. După părerea mea, n-ar fi cazul să fie astfel…

Jan Twardowski, Vremea nedespărțirii. Poeme alese, traducere din limba polonă de Constantin Geambaşu și Bogdan Mihai Polipciuc, Ed. Ratio et Revelatio, 2015. O antologie (titlul în limba română nu este cel mai fericit) din cele mai importante volume de versuri ale lui Jan Twardowski (1915-2006), unul dintre principalii reprezentanți ai poeziei contemporane religioase din Polonia. Dragostea, moartea, speranța, credința sunt teme abordate, motive și refrene pe care le reia poetul-preot, întrebări eterne, profunde la care răspunde cu simplitate și grație, fără artificii stilistice. O poezie a esențelor, a emoției, a iubirii pentru aproapele îndrăgostit ori suferind, a iertării și a înțelepciunii. Un dar pentru spirit. Un fragment scurt:

Să ne grăbim să iubim oamenii pleacă atît de repede

Rămân după ei pantofii şi telefonul mut

Numai ce nu-i important se târâie alene

Ce-i mai important vine rapid şi se-ntâmplă subit

Să ne grăbim să iubim oamenii pleacă atît de repede

Chiar cei ce nu pleacă nu se-ntorc totdeauna

Şi niciodată nu ştim vorbind despre iubire

Dacă prima este ultima sau ultima e prima

(Să ne grăbim)

Paul Johnson, O istorie a lumii moderne. 1920–2000, traducere din engleză de Luana Schidu, Ed. Humanitas, 2014. M-am apucat de cartea asta cu cele mai serioase intenții – mi-am zis că ceva mai multă istorie nu strică nimănui să cunoască. Și e plină de surprize și de perle literare, romanești, aș spune. Plus că e și amuzantă, și ironică, și tragică. Capitolul despre Japonia începe cu exemple în care prinții moștenitori erau mereu amenințați cu un sfârșit dramatic, fiind înfricoșați de frecvența asasinatelor. „Prințul Ito se căsătorise prudent cu o ospătăriță voinică de la o ceainărie, care îl proteja de samuraii asasini înghesuindu-l în groapa cu gunoi a casei sale și așezându-se deasupra (dar tot l-au dibuit în cele din urmă)” (p. 178). Sau despre India: „În dialectul său local, gujarati, Gandhi înseamnă „băcan”, și atât el, cât și mama lui, de la care a moștenit o constipație cronică, erau obsedați de funcțiile corpului și de intrarea și ieșirea hranei. Această preocupare s-a intensificat când a fost la Londra și s-a învârtit în cercuri de vegetarieni. Știm mai multe despre intimitățile vieții lui decât despre ale oricărei alte ființe omenești din istorie… ” (p. 459). Sunt fascinată de scenele acestea de roman care apar acolo unde te aștepți mai puțin. Aici e vorba de un studiu serios și ambițios, așa încât lectura este un fel de utile dulce miscere.

Povestea generației noastre. De la monarhie la democrație. Liceul Spiru Haret de Matei Cazacu, Ioana Creţoiu şi Ladislau Hajos, prefață de Andrei Pleșu, Ed. Corint, 2016. Absolvenții Liceului Spiru Haret (unde au studiat și Mircea Eliade, Alexandru Ciorănescu, Petru Creția, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Bedros Horasangian) s-au adunat după 50 de ani și s-au întrebat ce-au făcut ei în tot acest timp. Mai mult de jumătate din volumul cărții îl ocupă un studiu bine structurat despre comunism, apoi vin mărturiile despre Bucureștii de atunci. O lectură și utilă, și savuroasă. Am și scris despre carte, de altfel.

Pun doar o scenă memorabilă și cinematografică: „Nu pot să nu amintesc de soția unui fost diplomat care, cât timp soțul ei era la închisoare și ea rămăsese cu patru copii acasă, își găsise de lucru numai la spații verzi, la măturatul aleilor în parcuri. Partea amuzantă este că șeful măturătoarelor era un fost director din Ministerul de Externe. Acesta aștepta până plecau toate femeile la măturat, apoi cu multă politețe îi aducea un tomberon spunându-i: «Excelență, tomberonul Dumneavoastră!»” (p. 221).

Cărți recomandate de Liliana Corobca

Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia românească, Editori: Valeriu Antonovici, Claudia Florentina Dobre, Ed. Ratio et Revelatio, 2016. Cartea conține interviuri („adevărate lecții de viață”) cu foștii deportați în Bărăgan, mulți dintre ei basarabeni, nevoiți să-și schimbe domiciliul a doua sau a treia oară (aspect mai puțin studiat și popularizat, cred). Editorii au făcut și un film documentar pe baza acestor mărturii. Este genul de carte în care realitatea bate ficțiunea.

Herta Müller, Mein Vaterland war ein Apfelkern, Carl Hanser Verlag, München 2014 (Patria mea era un sâmbure de măr. O discuție cu Angelika Klammer, traducere și note de Alexandru Al. Șahighian, Ed. Humanitas, 2016). Prima mea întâlnire cu editura austriacă Paul Zsolnay Verlag (unde a apărut Kinderland) a fost la Târgul de carte de la Frankfurt și exact de ziua mea. Așa că m-am prezentat cu o frumoasă cutie de bomboane Bucuria și am servit lumea. Herbert Ohrlinger, directorul editurii, a luat de pe raft cartea Hertei Müller și mi-a dăruit-o. Am văzut că a apărut și în română, anul trecut. Eu mă mândresc cu ediția în original și o recomand călduros. Este o carte autobiografică cu multe momente emoționante despre scris și literatură.

Cum alegi cărțile? Ții cont de cronici sau de recomandările prietenilor?

Țin, desigur, chiar și de genul acela de cronici după care nu-ți mai vine să citești cartea. Îmi place însă să mă aleagă ele (cărțile) pe mine, le las această opțiune. Cred că îmi voi cumpăra tot ce ține de cenzură, fără să aleg. În rest, depinde. Dacă vreun amic insistă să-mi dea o carte cu împrumut, o iau, o citesc, dacă mă dă gata, o cumpăr, dacă nu, nu.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Eu nu! Dar, cu ceva timp în urmă, vreo patru cărți și-au părăsit ele singure bibliotecile, s-au ținut pe urma mea, s-au lipit aproape de mine, s-au ascuns printre cărțile mele. Le-am rugat, le-am amenințat că le duc înapoi, că nu am nevoie de cărți străine, dar, în cele din urmă, cu mare greu, le-am adoptat.

 

Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Ești posesivă sau te poți despărți de ele cu ușurință?

Nu știu cum se întâmplă, dar în momentul în care dau o carte din bibliotecă, încep să am mare și urgentă nevoie taman de ea. Mă despart și mă voi despărți de multe cărți, îmi place să dăruiesc. Dar când împrumuți, ți se spune: pe două zile, apoi zilele se transformă în ani. Când insist și rog frumos să mi se dea cartea înapoi, sunt privită ca un cotropitor, uzurpator etc.; cum am îndrăznit?

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Am editat mai multe volume de documente, de care am nevoie mai des și le țin pe un raft. Nu sunt toate la un loc. Vreo două sunt la cărți cu coperta roșie, altele la cărți cu coperta galbenă. Kinderlandul cel mic (ediția a II-a) stă mai sus, că nu se potrivește ca mărime cu celelalte, mai înalte. Vreo două stau ascunse pe raftul de jos.

Raftul cu cărțile Lilianei Corobca

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Am, scriu pe foi îndoite, cu pix cât mai subțire. Nu-mi plac cărțile cu sublinieri, îndoituri de pagină, așa că nu-mi pun amprenta când citesc, îmi fac notițe pe foi.

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Când nu aveam biblioteca aceasta și stăteam la o gazdă, am luat o bursă la Paris pe o lună și dusă am fost. La întoarcere, mă aștepta gazda mea cu povestea următoare: era timp frumos afară și geamul camerei mele era mai mult deschis, când, într-o zi, intră doamna M. în camera mea să ude trandafirul și ce vede? Cum se iubeau și se giugiuleau în patul meu doi porumbei. Porumbeii nu erau doar în perioadă iubitoare, ci și în una epistemologică. Nu s-au mărginit la a lua în stăpânire în mod abuziv patul, ci s-au ocupat intens și sistematic cu găinățarea anumitor cărți, printre care și un volum minunat de Blecher. Ce mai, păsări cu ales simț artistic! Gazda mea s-a speriat și l-a chemat pe vecinul de jos, și umbla domnul P. cu un pumn de grăunțe ademenindu-i: „Hai la tata, hai la tata!”.

 

Tot la festivalul de literatură de la Vilenica, Slovenia, l-am cunoscut pe Patrick deWitt, pe care l-am evitat nu pentru că era frumos și enigmatic ca un zeu (m-a făcut să caut poza autorului pe net – n.r.), ci pentru că evit, în general, dacă pot, persoanele care vorbesc doar limba engleză. Am găsit limbă comună cu grupul de scriitori luxemburghezi (de la unul am primit și o carte în limba luxemburgheză), cu care, dacă nu mă înțelegeam în engleză, treceam la germană, dacă nici germană, atunci franceză. La festival, eu am citit într-o biserică (textul meu era cuminte, cu copii), într-o atmosferă deosebită. Patrick a plecat cu o zi înaintea noastră sau cu două, dar, la despărțire, după ce și-a luat rămas bun, s-a apropiat de mine și mi-a spus ce mult i-au plăcut lectura mea, și vocea, și rochia (engleza mea nu-i atât de bună pentru nuanțe literare, dar nici atât de proastă ca să nu înțeleg ce mi se spunea). Eu stăteam îmbujorată etc., toată lumea ne privea. Apoi Patrick a plecat fără a se mai apropia de vreo altă scriitoare ca să-i laude lectura și rochia. Or, femeile așa ceva nu uită. Deci, Patrick are asigurată felicitarea mea de Crăciun și de Paști până la pensie și chiar și după.

Acum câteva luni, uitându-mă la reducerile de la Polirom, găsesc cartea lui Patrick deWitt în limba română. Iar el nu mi-a spus nimic! Așa că îi comunic autorului fericita descoperire și intenția mea nobilă de a-i citi romanul, la care el speră că „my book does not ruin your holiday”. Frații Sisters: „O odisee a violenței și a pasiunii, un roman ca o aventură în Vestul sălbatic”. Iată o carte de care nu m-aș fi atins niciodată în viață, never, nie, nikogda, jamais, nu citesc eu „western”-uri sângeroase despre goana după aur din California, cu toate premiile și tot succesul la cititori! Am apreciat însă atâta modestie și sinceritate – normal că o asemenea carte mi-ar fi stricat orice sărbătoare și eu, prevăzătoare, am hotărât s-o citesc înainte. Și cum am deschis-o, n-am mai lăsat-o din mână. Până și o carte despre ucigași în serie poate fi o bijuterie și îți poate bucura inima și sufletul. Mai ales că eram copleșită de cele mai sumbre așteptări.