Năpârlire – o cronică la „Imperiul fetelor bătrâne”

Năpârlire

Constantin Piștea

Publicat la: 18-01-2016

http://revistatimpul.ro/view-article/2932

 

Liliana Corobca, Imperiul fetelor bătrâne (Editura Cartea Românească, 2015)

Despre cartea sa, Imperiul fetelor bătrâne, Liliana Corobca a vorbit ca despre o piele fermecată de care s-a desprins odată cu publicarea ei. S-a identificat cu ea multă vreme, dar venise vremea desprinderii. A schimbării pielii. A năpârlirii. Așa am interpretat-o eu, ca pe o năpârlire, mai ales datorită faptului că, deși primele pagini te introduc într-o serie de portrete și situații amuzant-ironice, cu ritm de povestire, romanul se transformă surprinzător în altceva, cu totul diferit. De fapt, cred că prima parte a acestui „roman sentimental”, după cum este subintitulată cartea (doar pe pagina de titlu, nu și pe copertă), te poate induce ușor în eroare, și nu neapărat înspre folosul autoarei.

Suntem într-un soi de cămin studențesc, o colectivitate exclusiv feminină, în care se gătește într-o bucătărie comună, iar fetele fură din când în când din oalele colegelor. Naratoarea, Rafira Sic, se delimitează de la bun început ca o ființă specială, mai ales că, atunci când colegele nu se încumetă să gătească o curcă („Ele au principii și nu vor să gătească!”), ea este cea care o pune la fiert, iar când vine vorba despre ghicitul ursitei cu ajutorul picăturilor de ceară, numai la ea picăturile respective nu rămân la suprafață, căutându-se reciproc, precum jumătățile încă nedescoperite, ci se duc la fund, fără explicație. Rafira e, chiar prin numele ei, o tânără deosebită. Termenul apropiat din ebraică ar însemna „capră”, ceea ce – și ea este conștientă de asta – e chiar o potrivire interesantă. „Perfect nume pentru o fată bătrână! Potrivit pentru mine și animalul! Și înainte îmi erau simpatice caprele, de acum înainte însă vor fi preferatele mele. De asta nu mă mărit. Bărbații vor oi supuse, nu capre îndărătnice care merg împotriva turmei și nu recunosc nici o autoritate. Niciuna, stimabililor!”

Liliana Corobca revine la motivul caprei, după ce în romanul său precedent, Kinderland, naratoarea compara sosirea mamelor acasă cu întoarcerea caprelor din povești: „tremurând de emoție și de teamă, le așteaptă iezii acasă, nu i-a mâncat lupul?”. Tot despre singurătate și așteptare este vorba și aici, doar că mobilul golului nu e mama, ci bărbatul, a cărui lipsă devine chiar o anormalitate, ceva de ordin patologic. În căminul duduind de feminitate, orice prezență masculină este binevenită, căutată, urmărită, bârfită, invidiată, chiar cerșită. Printre poveștile ușor amuzante, dar mai degrabă ironice din prima parte, se strecoară durerea provenită nu neapărat dintr-o nevoie intimă, ci mai degrabă din teama de marginalizare socială.

Ulterior, fără avertisment, povestea se liricizează și se fragmentează și mai tare decât la început. Nu mai sunt povești de cămin, ci gânduri, „note, stări, zile”. Proza realistă, cu inserturi simbolice lasă locul istoriei spațiului delimitat de autoare ca „imperiul fetelor bătrâne”. Aici am găsit că statutul nu mai este condamnabil, ci chiar o alternativă de luat în seamă, că virginitatea n-ar fi chiar o pacoste, ci un lucru asumat, până la urmă, o virtute. Puține sunt cele alese să îmbrace o astfel de piele. Puține ajung atât de sus în materie de curățenie interioară. „Sus de tot, fetele nici nu s-au sărutat în viața lor. Ați văzut vreodată ce privire au acele ființe? De-ați ști și ce puteri au ele! Nu subestimați puritatea apei cristaline.”

Până la urmă, cred că frumusețea acestei cărți stă tocmai în schimbarea de registru. De la „simpla” proză la note emoționale, poetice, la istorie („Imperiul fetelor bătrâne a fost înregistrat pentru prima dată în catastiful imperiilor în anul 1311…”) și, în final, la vise, Liliana Corobca pare să fi căutat explicații în fiecare zonă exploatabilă literar. A suferit la despărțirea de o pisică mângâiată pe stradă, după care și-a personificat suferința ca pe o cățelușă care o urmărește dintr-o stație de autobuz. A definit în fel și chip fata bătrână și a conjugat singurătatea cum numai un suflet de poet ar putea (ori unul de fată bătrână). A clasat, declasat, ironizat („Bărbatul ideal al intelectualelor nici nu are chip. În aerul învăluitor al camerei secrete plutesc doar cuvinte, replici, argumente dure, întrebări demne de un Sfinx implacabil, la care ele răspund și merg mai departe. Așa iubesc ele. Clientele cele mai fidele ale camerei enigmatice și ale Imperiului”), așadar s-a tot întins, încercând să atingă limitele spațiului nu chiar imaginar al fetelor bătrâne. Iar la final a spus că a ieșit din această experiență îndelungată „mai puternică, mai optimistă, mai veselă”. Cu o piele nouă, cu o carte nouă, ca o femeie nouă.

 

Anunțuri

Etichete: ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: