Interviu cu scriitoarea Liliana Corobca

Interviu cu scriitoarea Liliana Corobca
„In fiecare roman pornesc cu o miza sociala puternica si plonjez in fantastic“
Eli Badica

Dupa Gaudeamus si FILB am inceput sa citesc Imperiul fetelor batrane, noul volum semnat de Liliana Corobca, aparut la Cartea Romaneasca in noiembrie 2015. Daca prima parte a cartii se citeste cu zambetul pe buze (si, ocazional, cu momente de ras copios) – in ciuda tristetii apasatoare si a numeroaselor fragmente prozopoetice, sunt acolo intamplari ale fetelor de la caminele studentesti absolut savuroase –, prin cea de-a doua parte inaintezi mai greu, ca prin mal, dai peste pagini fantastice, intri intr-un imperiu cu totul si cu totul atipic, dominat de un razboi continuu. Imperiul fetelor batrane este un roman complex care te strange in chingile lui si-ti provoaca multe intrebari. O mare parte dintre intrebarile care mi-au ramas in minte dupa ce am inchis cartea se regasesc, asadar, in interviul de mai jos, interviu pe care va invit sa-l cititi in tihna.

Ai vorbit in diverse interviuri, in repetate randuri, succint, despre Imperiul fetelor batrane. Ai lucrat la acest volum din 2005, cu intermitente. De ce ai asteptat atat de mult pana la incheierea lui? Ce nu functiona? Si ce stadii intermediare a avut?

 

Poate ca nu am avut mult timp curajul sa termin aceasta carte, au fost si proiecte mai pretentioase carora le-am acordat prioritate. Nu stiu daca nu functiona ceva neaparat, dar era cartea de care cred ca nu mi-am dorit sa ma despart. La un moment dat, am vrut sa am si ceva de rezerva, ceva pentru zile negre, romanul meu de sertar. Mai erau acolo pagini prea sincere despre singuratate, iar eu nu sunt (prea) exhibitionista. Scriu mai mult ca sa ma imbrac, nu ca sa ma dezbrac. Pana la urma, poate ca am publicat cartea si dintr-o superstitie: ca sa scap de pielea fermecata a singuratatii mele… Si am predat-o editurii imediat ce (am hotarat ca) am terminat-o. Trei stadii a avut: prima data s-a numit Rafira Sic (un sfert era format din citate despre fete batrane si manipulare), al doilea stadiu, cel mai lung, s-a numit (deja) Imperiul fetelor batrane, l-am propus la Akademie Schloss Solitude, acolo am avut si lecturi bilingve din romanul neterminat, care s-au bucurat de succes (a fost primul text tradus de Ernest Wichner); nu gaseam insa finalul potrivit. Si ultimul stadiu, cand am introdus partea a doua a cartii, agresiva, cruda, a fost scurt si intens si a durat cam un an. Am scris ultima parte cu frenezie ca, in sfarsit, ma eliberez.

 

„De ani de zile imi spuneam ca nu pot publica asa ceva pana cand nu ma marit“, dezvaluiai in textul din prezentarea cartii. Iti era teama ca vei fi identificata cu Rafira? Chiar asa, de ce crezi ca oamenii incearca tot timpul sa gaseasca fragmente din realitate in fictiune?

 

Cred ca este un semn al degradarii simtului critic, cand cititorii incearca tot timpul, asa cum observi, sa compare autorul cu personajele sale. Raman mereu surprinsa de acest aspect: am petrecut ani de zile studiind teorii ale romanului si ale personajului si o atare identificare este printre cele mai simpliste, o credeam de mult depasita. Uite ca nu este! Fragmentele strict autobiografice nu sunt insa mai numeroase in acest roman decat in cele precedente. Maritisul era mai degraba un pretext pentru a nu publica, o falsa scuza. Cititorul nu greseste, realitatea exista foarte mult in fictiune. Cititorul vrea insa din ce in ce mai mult, nu-i ajunge o poveste pe care o imaginezi tu, tolanita lenes intr-un fotoliu moale, vrea sangele tau, curgand printre pagini, vrea suferinta ta reala si intensa, ca sa raspunda la fel de intens. Oamenii se tem sa nu fie mintiti, se tem ca cineva rade de ei, de sentimentele lor, de admiratia lor si vor ca autorii sa nu triseze. Mai ales cand e vorba de autori tineri, care sunt la primele carti. Cat despre teama de identificare, Rafira Sic este cea mai acceptabila dintre toate personajele mele intru identificare. Da, am intrat in pielea ei, am simtit-o si am trait-o intens. Cu plenitudine, nu cu teama. Scriitorul este, prin definitie, astazi, o fiinta curajoasa (daca nu ai curaj, nici nu cred ca te mai apuci de scris). Iar un roman dedicat fetelor batrane cum ar putea fi definit daca nu ca un act de curaj? Mi-am asumat un risc, romanul fiind unul experimental, ciudat, am intins si de data aceasta niste limite. Ma vad scriind romane minunate, fascinante, primite cu aplauze de critici si de cititori, striviti de admiratie si umiliti de atata risipa de talent… Scene previzibile, clare si inchise, drumuri ratacitoare. Fructul prea copt se strica repede. Iar eu am inca senzatia ca nici nu am debutat cu adevarat.

 

Subtitlul cartii, roman sentimental, poate induce in eroare cititorii. De ce ai tinut la acest subtitlu?

 

Mi-am imaginat ca cele mai atrase de aceasta tematica si de acest titlu vor fi femeile. Mi-am imaginat femei sentimentale, sensibile, inteligente. Mi-am imaginat incaperi luminoase, paturi pufoase, dantele luxuriante, cititoare visatoare, gratioase si, uneori, asemanatoare personajelor mele. Intr-un fel, in sensul larg, toate romanele sunt sentimentale. Mi-am imaginat placerea, surpriza, zambetul, cochetaria cititoarelor mele. Subtitlul este unul jucaus. Lectura nu mai este acum, in zilele noastre, ce a fost in regimul comunist, de pilda. Devine un lux, o placere, un rafinament. Cititorii fideli si infocati de alta data ajung tot mai rari, mai exotici. Dispare (a disparut) lectura ca fenomen in masa. Ne intoarcem usor, usurel, spre secole domoale, spre timpuri in care doamnele respectabile citeau romane sentimentale si se delectau. Iar cateva fragmente sunt chiar sentimentale de-a binelea, nu crezi? Am vrut sa fiu credibila cu personajele mele, care sufera, multe, de un sentimentalism abundent si duios. Uite, nu stiam: „Curent preromantic in literatura rusa aparut la sfarsitul sec. XVIII ca o reactie impotriva clasicismului“ (dexonline.ro/definitie/sentimentalism). Facusem referire la literatura franceza, nu si la cea rusa, desi poate ar fi fost cazul.

 

In ciuda faptului ca subiectul este foarte trist si de un realism tulburator, prima parte a cartii este plina de umor si de multa (auto)ironie. Personal, recunosc ca m-a incantat aceasta prima parte, as fi vrut sa nu se termine. N-ar fi fost posibila o carte doar cu Rafira si aventurile fetelor din camin?

 

In 2007, cand am terminat prima varianta, anume asa a fost. Viata de camin. Dar, si vis pacem para bellum(adica daca vrei pace, pregateste-te de razboi), iar viata de camin, pasnica si fericita, nu poate dura la nesfarsit, a fost doar o etapa. Imperiul este mai ambitios si nu se multumeste sa distreze publicul si sa-l binedispuna. Am avut, la un moment dat, o sensibilitate pentru razboaiele din apropiere. Am visat tancuri uriase trecand pe drumul din satul meu. Le tin minte si acum. Am vrut sa exprim aceasta cruzime a noastra si indiferenta fata de durerea mare a vecinilor, fata de tragediile care se intampla langa noi. Liste cu soldati nascuti in anii ’90, morti pe front. Am devenit opaci la nenorociri. Si atunci singuratatea sutelor de fete dintr-un camin nu mi-a fost de ajuns. Scenele de dragoste foarte cruda sunt efectul cruzimii din jur. Agresivitatea este o oglinda. Pe urma, carti cu aventurile fetelor din camin s-au mai scris. Dar despre un asemenea minunat imperiu nu a scris inca nimeni.

 

„Rasul nu este intamplator in cartile mele, mai ales acolo unde subiectul este tragic sau dramatic“, afirmi intr-un dialog cu Stelian Turlea din 2014. Ce rol joaca umorul in Imperiul fetelor batrane? Luam mai in serios lucrurile prin ras?

 

Rasul este vindecator. Dar nu il folosesc ca pe o figura de stil. Asa imi iese, spontan si fara eforturi, pana una alta; prin ras incerc sa supravietuiesc eu insami in mod decent scenelor extreme pe care le imaginez sau doar le descriu. Rasul este chiar sanatate pura si daca reusesc sa il provoc cuiva in cartile mele sunt fericita. Si nu ma refer la buna dispozitie doar, ca as putea publica niste bancuri; am o miza, de obicei, si nu fac din umor un scop in sine. Umorul atenueaza tragismul, pe de o parte, si, pe de alta, ridendo castigat mores, razand infranezi moravurile… Ehe.

 

Dupa publicarea romanului Kinderland, intr-un interviu de acum doi ani, aparut pe Bookaholic.ro, imi spuneai ca „Pana la urma, fata aceea, Rafira, care n-a cunoscut niciodata barbatul, ajunge sa fie foarte fericita si eu n-am destule argumente ca s-o aduc la acea stare“. Cum ai gandit, asadar, structura romanului?

 

Am uitat ce-am mai zis. Fericirea Rafirei m-a preocupat din ce in ce mai putin.

 

Viata intr-un camin studentesc, evolutia unei fete singure, apoi descrierea Imperiului au fost primele obiective. Dar singuratatea s-a dovedit a fi atat de poetica, incat aproape ca a sufocat intentia mea primara de a oferi o enciclopedie a „fetei batrane“. Singuratate ziua, singuratate noaptea, „dimineata ninge iara“. Este refrenul obsesiv al cartii. Asa ceva n-am mai patit si nu mai stiam ce sa fac ca sa opresc furtuna poetica. Ce structura, cand prin casa mea pluteau pe sus, pe jos, foi (scriu pe foi, nu la calculator) care incepeau, invariabil, cu „Singuratatea mea…“! Atunci incepu razboiul. Impotriva razboiului insa nu m-am impotrivit, am lasat cruzimea si nedreptatile lui sa ma copleseasca si au iesit paginile acelea din capitolul al doilea, canibalice, fioroase, ademenitor-ucigatoare. A fost modul meu abstract de a-mi exprima nelinistea, cu poezia pandind pe la spate.

 

Cele doua parti ale cartii mi-au parut antagonice, intr-un fel. De ce ai considerat ca este nevoie si de a doua parte, cea fantastica, anecdotica, usor parabolica?

 

Sunt complementare, in cele din urma, desi cele mai multe fragmente pot exista separat, au independenta lor, pot fi citite ca poeme in proza. Ai vazut coperta cartii? Femeia cu chip bland este construita din arme si din diverse elemente ale unor pusti, obuze etc.; este realizata de profesorul si graficianul iesean Ilie Krasovschi, care a inteles din cateva cuvinte ideea mea. Am incercat sa reprezint amenintarea care pluteste in aer. Diferenta dintre prima parte si a doua o pot asemana cu muzica unui fluier la care canti tu si muzica unui fluier la care canta vantul, in timp ce tu tii fluierul in mana si asculti. Ca sa nu fie total antagonice si rupte una de alta, am lasat mici motive sa se perinde pe ici-colo si sa uneasca partile. Dar asta nu este esential.

 

Niste personaje marginale – atat in viata, cat si in fictiuni –, adesea malefice, fetele batrane sunt protagoniste, cu Rafira Sic in frunte, in noul tau roman. Cat ai locuit cu ele te-ai molipsit de ironia lor? Ce alte personaje marginale ai in vizor pentru urmatoarele tale carti?

 

Eu nu le-am vazut nici malefice, nici suficient de ironice. Am locuit nu doar cu ele, ci si in ele. Si m-oi fi molipsit de multe, nu doar de ironie; sper sa ma indepartez cat mai repede, fara sechele dramatice. Daca stau sa socot, cred ca am locuit peste 12 ani prin camine studentesti, viata la/de camin imi devenise un modus vivendi. Inca mai stateam intr-un camin cand terminasem prima varianta a cartii. M-a afectat si la propriu, si la figurat. Partea a doua a fost comisa la casa mea si vezi diferenta! M-a interesat sa prind si ce e mai departe, nu doar cat e lungul nasului (cu toate ca e destul de lung). Pofta de ireal, de parabole exista undeva, latent, si astepta sa rabufneasca. Dar am avut deseori, sub fusta fantasticului, si ceva deosebit de concret si de real in vedere. In comparatie cu Divinitatea, toti suntem marginali. Si este cam ultima mea preocupare cand ma apuc de un nou roman. Da, probabil ca tot marginale vor fi si personajele viitoare, vom vedea.

 

Putem face o paralela intre ritualurile magice din Kinderland– justificate (mai ales) prin prisma universului copilariei – si cele din Imperiul fetelor batrane?

 

Nu prea fac paralele intre cartile mele. Dar au acelasi autor si or fi semanand pe undeva. Cred ca ar trebui sa treaca mai mult timp ca sa le uit intai. Ambele, la care te referi, sunt foarte prezente in viata mea, una abia a aparut, a doua tocmai s-a tradus. Pot spune ca in fiecare roman pornesc cu o miza sociala puternica si plonjez neaparat, macar un pic, in fantastic. Nu pot fara asta.

 

In toate cartile tale de fictiune de pana acum se poate vorbi, intr-o anumita masura, despre singuratate. LaImperiul fetelor batranegasim insa cea mai adanca singuratate („Singuratatea mea este absoluta si fara jumatati de masura“, p. 172). De unde vine preocuparea pentru aceasta tema? O vei explora in continuare, printre firele fictiunii tale?

 

Singuratatea este o stare, nu o preocupare (cel putin in cazul meu). In cazul fetelor mele, am vrut sa devina ceea ce te intareste, daca nu te-a putut infrange. Imi iubesc singuratatea si am lasat-o sa zburde nitel mai mult in ultima carte. O voi struni cat se poate in continuare, ca sa nu fiu cumva autorul unui singur cantec.

 

Odata cu romanul Kinderland– lansat in mai 2013, la Bookfest –, cartilor tale de fictiune li se poate aplica eticheta de „bestseller“ – Imperiul fetelor batrane s-a aflat, iata, pe primul loc in topul celor mai vandute carti de la Editura Cartea Romaneasca din cadrul Targului Gaudeamus. Cum se traduce acest lucru in cifre? Te afecteaza in vreun fel, ca scriitoare, eticheta cu pricina?

 

Nu (m-)am intrebat niciodata „cum se traduce acest lucru in cifre“ si nu o voi face. M-am bucurat cand a aparut editia noua a romanului Kinderland, inseamna ca cea veche s-a epuizat. M-am gandit ca cine a avut o data un „bestseller“, ii ajunge, poate sa scrie si mai putin „seller“-abil. Si m-am mirat foarte cand n-a fost asa. M-a bucurat foarte mult pe moment, dar nu mi-am pierdut cumpatul, avand in vedere ca nu-mi platesc creditul la banca din vanzarile de carti.

 

In octombrie 2015 ai participat, pentru prima data, la editia restransa a Festivalului International de Literatura si Traducere de la Iasi (FILIT). Cu ce impresii ai ramas in ceea ce priveste FILIT si ce crezi ca ar trebui imbunatatit pe viitor (mai ales ca, anterior, ai fost invitata la multe festivaluri internationale din strainatate)?

 

M-a impresionat publicul foarte mult. Si mi-as fi dorit sa relationez mai mult cu alti invitati. Am comunicat foarte putin cu ceilalti scriitori, desi mi-am dorit. Nu trebuie sa fie toate festivalurile la fel si cred ca cel mai important e ca acesta, de la Iasi, sa continue, sa devina o traditie, sa aiba surse financiare suficiente, pentru a invita cat mai multi scriitori. Atunci lucrurile vor merge de la sine din ce in ce mai bine.

 

Pentru ca tocmai ai avut, in decembrie, un turneu de promovare a romanului Kinderland in Germania, cum a fost primita cartea acolo? Ce le-a starnit interesul cititorilor germani?

Primesc si acum cronici, note de lectura, inregistrari de emisiuni radio cu impresii si comentarii, toate pozitive, despre cartea mea. Publicul german a fost interesat de Moldova, in primul rand, la cateva lecturi, organizatorii au pus harta Moldovei in fata noastra, apoi sunt interesati de fenomenul migratiei, de experientele mele personale in legatura cu subiectul abordat, de aspecte care nu au intrat in carte, m-au intrebat unde am invatat limba germana. Sesiunea de intrebari era uneori mai lunga decat prezentarea si lectura unor fragmente. A fost o experienta frumoasa si am avut emotii: un turneu presupune multa cheltuiala in cazul unui autor strain, a fost sustinut financiar de ICR Viena si Berlin, tot felul de institutii culturale, muzee, biblioteci, librarii au fost implicate, in afara de editura, desigur. Si am fost fericita cand nu doar ca am avut public, dar am avut si vanzari. La ultima lectura s-a vandut tot, nu stiu cate carti au fost, vreo 50 poate, dar am vazut librarul satisfacut anuntand editura sa mai trimita niste exemplare, ca el nu mai are. Apoi, in decembrie, la trei luni de la aparitia cartii, am primit prin posta un exemplar din tirajul al doilea.

 

2014 a fost anul in care ai publicat trei volume stiintifice ample: Controlul cartii. Cenzura literaturii in regimul comunist din Romania(Cartea Romaneasca) si Institutia cenzurii comuniste in Romania (1949-1977)in doua volume. Cum au fost ele primite? Ce proiecte stiintifice mai ai pe viitor?

 

Binisor, au fost cateva cronici, un volum a avut doua nominalizari prestigioase, altul a luat chiar si un premiu, impreuna cu o medalie de la Banca Nationala. Ma bucur ca le-am vazut publicate. Avand in vedere pozitia mea in domeniul cenzurii (nimic nu dispare, totul se transforma), e chiar foarte mult. Recunosc, nu sunt prea accesibile publicului larg. Mai am proiecte, dar am si un program de opt ore pe zi (de munca) si e cam greu sa scriu numai duminica, e obositor.

 

Care sunt diferentele majore in documentare pentru a scrie carti precum cele amintite mai sus si cele de fictiune (de exemplu, partea a doua din Imperiul fetelor batrane)?

 

Documentarea ca proces este cam aceeasi: te informezi intr-un domeniu dat. Numai ca eu cand scriu romane evit (am evitat pana acum) sa ma informez. Documentarea pentru roman se face indirect, fara sa tii neaparat, tot felul de motive si teme intra si se opresc undeva intre piept si burta, stau acolo si asteapta. Apoi se aduna toate spre un subiect si se rotesc in jurul lui, ca in jurul soarelui etc.

Anunțuri

Etichete: , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: