Instituția cenzurii comuniste (Cronică de Florian Banu)

http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_14_2014.pdf

 

Liliana Corobca, Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977, ediţie, prefaţă şi note de Liliana Corobca, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, vol. I – 383 p., vol. II – 398 p.

 

„Ce vreu eu, domnilor? Vreu libertatea cea mai nemărginită a presei, pentru ca să pot batgiocori când îmi place şi pe cine-mi place!”. Cu aceste cuvinte ironiza Vasile Alecsandri, la 1860, în cântecelul său comic Clevetici, ultra-demagogul, pe „liber-schimbiştii” vremii, semnalând faptul că libertatea presei, atât de mult clamată în programele revoluţionare de la 1848, incumbă şi o responsabilitate personală şi, uneori, chiar… o cenzură!

Probabil că astăzi, într-o lume marcată mai mult ca oricând de dispute fierbinţi cu privire la libertatea de expresie, dispute în care, uneori, argumentele sunt înlocuite cu gloanţe şi bombe, ar fi greu de identificat o arie de investigaţie mai interesantă decât istoria instituţiei cenzurii dintr-un regim totalitar, precum cel existent în România între anii 1948-1989.

În acest context, Liliana Corobca, cercetătoare cu „antecedente” în domeniu  (1) , ne propune o lucrare în două volume care acoperă perioada 1949-1977, interval de timp în care cenzura era personificată de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (D.G.P.T.).

Lucrarea, beneficiind de o ţinută grafică de excepţie (2), se deschide printr-o prefaţă („Mecanismele cenzurii comuniste”) consistentă, de nu mai puţin de 50 de pagini, care se constituie într-o foarte utilă punere în temă a cititorului cu universul atât de complex al cenzurii comuniste. Prin amploarea şi minuţiozitatea documentării, prefaţa îşi depăşeşte statutul îndeobşte acceptat, transformându-se într-un studiu istoric valoros, care aduce în atenţia cititorului nu doar instituţiile şi practicile româneşti, ci şi pe cele din celelalte state socialiste din estul şi centrul Europei, cu o privire aparte asupra Glavlit-ului sovietic.

Nu mai puţin interesantă este postfaţa volumului, în fapt un studiu de sinestătător despre secretul de stat, de 38 de pagini, care detaliază evoluţia conceptului în timp, dar îi urmăreşte tribulaţiile şi în diversele state cu regim comunist.

Se cuvine remarcat, apoi, rezumatul în limba engleză şi cele „câteva repere bibliografice”, în fapt o listă a unor lucrări fundamentale asupra subiectului cenzurii, selectate din bibliografia de specialitate din limba engleză, rusă, germană, franceză şi, evident, română.

În ceea ce priveşte documentele, în număr de 106 în volumul I şi 191 în volumul II, acestea aparţin fondului „Comitetul pentru Presă şi Tipărituri”, al Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, şi au fost grupate cronologic şi tematic. Astfel, documentele din vol. I sunt grupate în două părţi principale:

  1. Structură, atribuţii (cele mai importante momente de activitate, transformări, evoluţii, disoluţii, regimul vizelor, precum şi câteva documente despre secretul de stat);
  2. Activitatea departamentelor cenzurii, mai puţin Direcţia Instructaj-Control;

În cazul documentelor din volumul II, avem de-a face cu trei părţi:

  1. Relaţia D.G.P.T. cu alte instituţii;
  2. Direcţia Instructaj-Control. Relaţia Centru – Provincie;
  3. Personaj principal.

Ambele volume beneficiază de un indice de nume, foarte util în identificarea unor „eroi ai foarfecii”, unii dintre ei încă activi în presa românească de astăzi, evident, din postura de apărători ai libertăţii depline de exprimare.

Revenind la tematica volumului, se cuvine să remarcăm faptul că originile cenzurii de tip comunist se regăsesc în prevederile art. 16 al Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. Este adevărat însă că, la fel ca şi în cazul regimului politic, a fost nevoie de o „perioadă de tranziţie”, astfel că instituţionalizarea deplină a cenzurii sa petrecut abia prin Decretul nr. 218, din 20 mai 1949, prin care era înfiinţată Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri (D.G.P.T.).

Parcurgând documentele selectate de Liliana Corobca, nu se poate să nu remarci faptul că posibilităţile de informare ale românilor au fost cantonate, pe întreaga perioadă a existenţei regimului comunist, în ceea ce Piotr Wierzbicki considera a fi „principiul esenţial de informare” în ţările socialismului real, principiu conform căruia Puterea avea dreptul de a decide „ce trebuie să ştie poporul” şi „ce nu trebuie să ştie poporul” (3)

Acest principiu este perfect ilustrat de un document din 15 august 1964, care împărţea informaţiile în „Restrictive publicităţii” şi „Se pot populariza” (cu trei subcategorii: „cu aprobare de la D.G.P.T.”, cu aprobarea Sfaturilor Populare Regionale”, „fără consultarea D.G.P.T. Bucureşti”) (vol. II, p. 55-57).

Ceea ce frapează este faptul că, într-un anume fel, cenzorii aveau conştiinţa faptului că îndeplinesc o misiune ilegală, clandestină şi nedemnă, în contradicţie cu libertatea deplină a creatorilor, proclamată oficial. De exemplu, potrivit „normelor de  muncă”, atunci când textele cenzurate erau citite în emisiunile de televiziune de „persoane străine de redacţie (muncitori, ţărani, intelectuali, membri ai corpurilor diplomatice”), se preciza că „ştampila va fi aplicată doar după emisie, aceasta pentru a nu se deconspira munca noastră” – (vol. I, p. 262).

Socotim nu lipsit de importanţă să reamintim faptul că toate cele trei constituţii adoptate în perioada regimului comunist din România fac referire la libertatea de exprimare. Astfel, În Constituţia R.P.R. din aprilie 1948, art. 31 stipula:

Libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, meetingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor este garantată. Exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia şi locurile de întrunire sunt puse la dispoziţia celor ce muncesc.

În Constituţia din 1952, art. 85 prevedea:

În conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democraţie populară, cetăţenilor R.P.R. li se garantează prin lege: a) libertatea cuvântului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor şi a mitingurilor; d) libertatea cortegiilor şi a demonstraţiilor de stradă. Aceste drepturi sunt asigurate punându-se la dispoziţia maselor muncitoare şi organizaţiilor lor tipografiile, depozitele de hârtie, clădirile publice, străzile, mijloacele de comunicaţii şi alte condiţii materiale necesare exercitării acestor drepturi.

Mai oneste erau prevederile Constituţiei din 1965: Art. 28 – Cetăţenilor RSR li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor.

Dar, art. 29 preciza limitele acestor libertăţi: Art. 29 – Libertatea cuvântului, presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc.

Aşadar, pe parcursul întregii lor activităţi, cenzorii veneau în directă coliziune cu prevederile constituţionale, aflându-se, practic, tot timpul în ilegalitate. Din această cauză, cenzorii trebuia să fie convinşi că fac parte dintr-o „elită”, însărcinată cu o muncă ce reclama, în primul rând, „simţ politic”, dar şi stăpânirea unor „secrete ale meseriei” („tov. x a pătruns uşor în secretele muncii noastre” vol. I, p. 275). Ca în orice ritual iniţiatic, existau simboluri ale puterii, care, odată dobândite, reclamau responsabilitate maximă: „tov. Luca şi Neamţu au primit ştampile recent. Trebuie să depună în continuare efort pentru a face faţă cu cinste muncii noastre”, vol. I, p. 275)

Odată acceptaţi în rândul „iniţiaţilor”, angajaţii D.G.P.T. erau obligaţi să-şi asume o conduită conspirativă, beneficiind de „legende de acoperire”, identităţi fictive, asemenea ofiţerilor de informaţii. În acest sens, în „normele de comportare”, elaborate în mai 1970, se preciza că, în cazul participării la diferite recepţii, întâlniri oficiale, cocteiluri la care participau şi cetăţeni străini sau când se deplasau în străinătate, angajatul D.G.P.T. „nu trebuie să fie prezentat persoanelor străine şi nici nu trebuie să lase să se înţeleagă că reprezintă D.G.P.T.”. Conducătorul care îi încredinţa o astfel de însărcinare „riscantă” era obligat ca, „pentru a preveni dezvăluirea calităţii sale”, să-i precizeze clar „în ce calitate va fi prezentat şi cu cine va ţine legătura” (vol. II, p. 283).

Demn de remarcat este şi faptul că nimeni nu era la adăpost de cenzură, chiar tratarea unor teme prin excelenţă apolitice fiind susceptibilă de a „păcătui” faţă de „corectitudinea politică” a vremii. Un exemplu concludent îl reprezintă cursul „Metodica predării matematicii”, care, „în ceea ce priveşte documentele de partid citate, se oprea la Congresul al II-lea al P.M.R.”, dând în schimb citate din „Congresul al XXlea al P.C.U.S.” (vol. I, p. 283).

În mod oarecum surprinzător, cenzorilor nu le lipsea simţul umorului, ca dovadă că sesizau echivocul interpretării sau posibilele calambururi din textele pe care le examinau. Astfel, în indicele alfabetic de titluri editat de Biblioteca Centrală de Stat pentru cărţile publicate între anii 1955-1957, cenzorii sesizau următoarele succesiuni de titluri „ce pot da naştere la interpretări duşmănoase”:

-Deputatul Sfatului popular şi formele activităţii sale

-Derbedeii (Nicuţă Tănase)

-Începutul răspândirii marxismului în România o Începutul sfârşitului (Mircea Zaciu)

-Planul tehnic, industrial şi financiar al întreprinderilor socialiste

-Planuri sortite eşecului (M. Lascu)

-Salariul groazei (Georges Armand)

-Salariul în socialism (I.N. Cigvinţev).

Asocieri cu potenţial ilar erau depistate de cenzori şi în cazul programului cinematografelor din Capitală, reprodus în „Viaţa Culturală a Capitalei” sau pe afişe:

-Cinematograful „Vasile Roaită” – filmul „Bufonul regelui”

-„Al. Sahia” – „Omul cu două feţe”

-„23 August” – „O aventură în Marea Caraibelor”

– „Al. Sahia şi I.C. Frimu” – „Escrocii”

– Sala Palatului – „Trecerea interzisă”.

Faptul că a scrie şi a cenzura reprezentau în perioada comunistă acţiuni cât se poate de riscante se poate observa şi din imprevizibilul situaţiilor create de „rigurozitatea ideologică”. Astfel, documentele surprind dificultăţi pentru autori, dar şi pentru cenzori, în „demascarea”:

-imperialismului: „vrând să demaşte uneltirile militariştilor vestgermani şi pregătirile lor războinice, în articol se dădeau foarte multe date din care reieşea că R.F.G. este o mare putere economică şi militară” (vol. I, p. 265)

-naţionalismului: un cenzor confunda o poezie „profund patriotică” cu „poezia naţionalistă” (vol. I, p. 280).

Aşadar, riscurile unei interpretări „duşmănoase” erau la tot pasul. În acest context, pericolele venind din producţiile trecutului „capitalist”, dar şi ale celui socialist (desele schimbări din conducerea şi din „linia” partidului”), impuneau, în mod natural, o vigilenţă sporită: „filmele primite de la Arh. Naţ. de Filme se vizionează integral” (vol. I, p. 263).

La rândul lor, evocările istorice trebuia puse în acord cu agenda politică a prezentului, într-un proces asemănător cu cel imaginat de Orwell în cadrul Ministerului Adevărului. De exemplu, în 30 iunie 1966 era cenzurat din reportajul „Epopeea Oltului”, de Al. Mitru, pasajul referitor la luptele lui Mircea cel Bătrân „în faţa încercărilor otomane de a transforma acest colţ de ţară în paşalâc turcesc”, „considerându-se inoportună amintirea lor în timpul vizitei tov. I. Gh. Maurer în Turcia” (vol. I, p. 303). Aceste aspecte justifică aprecierea Lilianei Corobca, conform căreia „cine merge în arhiva cenzurii să caute fie opere anticomuniste, fie articole de presă cu critici vehemente la adresa sistemului, va rămâne decepţionat” (vol. I, p. 17).

Pe de altă parte, trebuie remarcat că exista o adevărată scală a gradului de potenţial pericol. Astfel, dacă sportul era socotit, în general, benign („transmisiile sportive nu vor fi controlate de organele D.G.P.T.”, p. 263), emisiunile de satiră şi umor reprezentau o ameninţare de prim-ordin, astfel încât însăşi „conducerea unităţii va face supra-control pe text” (vol. I, p. 263).

Interesantă este şi preocuparea constantă de stimulare a cenzorilor, prin instituirea unui sistem de premiere (în general 300-400 lei), pentru depistarea greşelilor („un stimulent important în muncă este premierea”, vol. I, p. 139), şefii vremii dovedindu-se buni manageri din acest punct de vedere şi buni cunoscători ai modalităţilor de stimulare extrinsecă şi intrinsecă a angajaţilor. Astfel, în „Carnetul Agitatorului”, nr. 1/ianuarie 1961, al Comitetului Regional Suceava, se scria: „Echipele artistice trebuie să prezinte programe la Căminele Culturale cu ocazia adunărilor de demascare (de fapt, desemnare – n. ns.) a candidaţilor F.D.P.”. Cenzorul vigilent care a sesizat greşeala a fost premiat cu 300 de lei (vol. II, p. 237). Într-un alt caz, în şpaltul numărului din 22 octombrie 1961 al ziarului „Drapelul Roşu” s-a depistat următoarea propoziţie: „Poporul sovietic urmăreşte cu deosebit interes lucrările istericului Congres”. Cenzorul a primit un premiu de 400 lei. (vol. II, p. 249).

Evident, aspectele grăitoare asupra libertăţii de exprimare şi a cenzurii surprinse în documentele selectate de Liliana Corobca sunt mult mai numeroase, dar nu vom mai insista asupra lor, răpind astfel cititorului plăcerea de a le descoperi singur. Ne vom mulţumi să remarcăm doar că sistemul de informare a publicului, ca şi o bună parte a creaţiilor literare, grafice, muzicale, cinematografice din perioada regimului comunist par să se fi ghidat după o axiomă formulată în următorii termeni: „Dacă vrei ca un om să fie fericit politiceşte, nu-i înfăţişa două laturi ale unei probleme, căci s-ar frământa, prezintă-i o singură latură, sau chiar nici una, e şi mai bine” (Ray Bradbury, Fahrenheit 451, 1953).

Acest mod de prezentare unilaterală a lumii a fost, de altfel, cel care a avut efectele cele mai perverse, remanenţele acestei optici viciind din plin şi societatea actuală, gata oricând să se plieze pe noi comandamente ideologice schiţate în alb şi negru. Necesitatea politică a promovării unei astfel de viziuni maniheiste şi eliminarea alternativelor justifică aserţiunea Lilianei Corobca: „nici nu se ştie prea bine dacă unii autori talentaţi erau remuneraţi pentru ceea ce au scris ori pentru ce ar fi putut să scrie, dar nu au făcut-o” (vol. I, p. 18).

Pentru a concluziona, suntem de părere că intenţia autoarei, enunţată explicit sub forma „cu minimum de texte să ofer maximum de informaţii şi idei”, a fost realizată pe deplin. Volumul prezentat în paginile de faţă se constituie într-o lectură obligatorie pentru orice studios preocupat de o analiză temeinică a regimului comunist din România. Florian Banu

Note:

  1. Liliana Corobca (ed.), Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), Bucureşti, Editura Tritonic, 2010; Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2014; Idem, Cenzura pentru începători, Editura Tannhäuser, 2014.
  2. Se cuvine remarcată, în mod deosebit, coperta volumului, ilustraţia fiind Spirala duplicităţii, de Michael Astner, o metaforă mai mult decât elocventă pentru cenzura fără de început şi fără de sfârşit în care omenirea pare condamnată să trăiască, indiferent de timp, loc şi regim politic!
  3. Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, traducere şi notă asupra ediţiei de Constantin Geambaşu, cu un cuvânt înainte al autorului, postfaţă de Bogdan Ficeac, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p. 72-73.
Anunțuri

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: