Cenzura editorială

http://www.romlit.ro/cenzura_editorial

Liliana Corobca este autoarea a două antologii de documente: Epurarea cărţilor în România. „Documente (1944-1964)” şi „Instituţia cenzurii comuniste în România, 1949-1977”. Studiul „Controlul cărţii. Introducere în cenzura literaturii în regimul comunist din România” (din care publicăm în continuare un fragment) e rezultatul studierii unui număr mare de documente de arhivă. Volumul, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească, a fost elaborat în perioada 2012-2013, în cadrul programului „Spurensuche/ În căutarea urmelor – Studiul moştenirii totalitarismului în Europa de Sud- Est”, susţinut de Fundaţia Robert Bosch, în colaborare cu Literaturhaus Berlin şi Herta Müller.

În 1971, când se înfiinţează Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, acesta avea următoarele atribuţii: să organizeze şi să controleze în sensul hotărârilor de partid „domeniul culturii şi artei pe întreg teritoriul ţării”, să controleze activitatea tuturor instituţiilor de cultură de la oraşe şi sate, să răspundă de „elaborarea politicii de repertoriu a instituţiilor de artă de toate genurile de pe întreg teritoriul ţării”, să coordoneze „orientarea ideologică artistică a producţiei naţionale cinematografice” 1. Încă de la înfiinţare, consiliul îşi asumă şi sarcini de cenzură, diminuând treptat sfera de influenţă a D.G.P.T.:

„Marţi 19.X.1971 a avut loc la Consiliul culturii şi educaţiei socialiste o şedinţă la care au participat tovarăşii: Dumitru Ghişe, I. Dodu Bălan, Iosif Ardeleanu, Horia Panaitescu, Fl. Molho. S-au discutat metodele de lucru ale D.G.P.T. cu Consiliul, în rezolvarea revistelor literare şi a lucrărilor beletristice editoriale.
În ceea ce priveşte revistele literare, respectiv Luceafărul, s-a hotărât continuarea muncii pe baza aceleiaşi metodologii. Toate observaţiile noastre vor fi transmise Consiliului – tovarăşului Vasile Nicolescu. Cu conducerea revistei vor discuta tovarăşii de la Consiliu şi ulterior ne vor informa asupra hotărârilor luate, pentru a putea urmări dacă ele sunt respectate de redacţie. Nu se va acorda «bun de tipar» niciunui material (la care sunt observaţii), trimis de redacţie după ce li s-au transmis observaţiile la întregul număr, decât cu aprobarea tovarăşilor de la Consiliu, confirmată de aceştia.
Asupra manuscriselor editoriale s-a hotărât să se trimită note tovarăşului I. Dodu-Bălan la toate lucrările la care sunt observaţii ce depăşesc atribuţiile D.G.P.T. Ulterior tovarăşii ne vor informa care din aceste lucrări le vor discuta dânşii cu conducerile editurilor. De asemeni vor cere editurilor manuscrisele respective. La lucrările la care sunt obiecţii politice şi se rezolvă direct de către noi cu conducerile editurilor, vom trimite ulterior Consiliului note de informare, asupra modului de soluţionare a problemelor.
Pe data de 29 octombrie a avut loc, la D.G.P.T., o şedinţă cu tovarăşul Gheorghe Stroia şi conducerea Direcţiei Literatură. Am discutat la amănunt unele din notele pe care le-am depus la conducerea Consiliului, cu ocazia şedinţei din l9.X.a.c. De asemeni am mai revăzut unele aspecte ale metodelor comune de lucru.”2
Unele domenii de activitate a Consiliului sunt „învăluite în mister”, aşa cum se spunea şi despre existenţa D.G.P.T., de altfel, există mai multe momente când atribuţiile de cenzură asumate de CCES le depăşesc pe acelea ale D.G.P.T. Un exemplu relatat de Ileana Mălăncioiu: „În urma unei intervenţii a lui Laurenţiu Fulga, care era vicepreşedinte al Uniunii, am ajuns şi într-o audienţă la Aurel Martin. El conducea serviciul «Sinteze», proaspăt înfiinţat, a cărui existenţă era învăluită în mister. M-a primit cu bunăvoinţă şi mi-a spus că mi-a citit cartea, deşi ar fi trebuit să ajungă la el abia după ce era tipărită. Apoi mi-a cerut să-i schimb titlul şi să renunţ la câteva poeme, asigurîndu-mă că, dacă fac modificările respective, din punctul lui de vedere e în ordine. Dar că volumul meu va trebui să fie asumat mai întâi de editură. Pentru că a fost trimis la cenzură fără referat. Or, asta e ca şi cum nu l-ar fi trimis deloc.”3
După desfiinţarea Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, CCES preia o serie de atribuţii ale acestuia şi „devenea responsabil pentru efectuarea lecturii, audierii şi vizionării – (oficial) după apariţia şi difuzarea publicaţiilor, emisiunilor de radioteleviziune, a cărţilor şi altor tipărituri în scopul sesizării cazurilor de încălcare a prevederilor legale; controlul importului şi exportului de bunuri culturale; înregistrarea şi evidenţa autorizaţiilor de editare a ziarelor şi revistelor, informarea redacţiilor asupra datelor nepublicabile, atestarea ziariştilor etc.”4; „Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste va fi abilitat să suspende publicaţii, să retragă tirajul unor cărţi de pe piaţă, deci vor fi atribuţii chiar mai mari decât cele pe care le avea înainte cenzura de până în 1977.”5
Tot la această etapă, a controlului editorial se încadrează şi activitarea referenţilor externi. „Exista în edituri şi un sistem al referatelor externe (solicitate unor specialişti din domeniu care erau astfel coresponsabilizaţi la actul editării). Nu o dată respingerea unui manuscris avea drept consecinţă intrarea autorului în vizorul organelor de securitate. Negocierile cu redactorul de carte durau luni şi ani şi se soldau cu modificări serioase de text.”6
Prezenţa acestora este foarte discretă în documentele cenzurii. Despre Ostrovul dorului de Cristina Petrescu, basm „plin de simboluri confuze, de idei duşmănoase, retrograde, afirmate direct de autoare în prolog” şi prin urmare, retras din circulaţie, aflăm că „În referatul extern semnat de Vladimir Colin s-au semnalat unele greşeli ale basmului.”7 (27.X.1958 Informare) Nu putem stabili cu exactitate când a apărut această etapă în controlul cărţilor, dar la sfârşitul anilor ’50 existenţa acestora e consemnată rareori în notele sau informările cenzurii.
Deşi sute de persoane au făcut astfel de referate, nu se laudă nimeni cu această activitate. Într-un dialog, Marian Popa recunoaşte că a scris câteva, deschizând paranteze interesante: „Am scris referate obişnuite, la manuscrise, şi nu la cărţi aflate în faza corecturilor, bunului de tipar sau bunului de difuzare. În aceste condiţii, nu pot implica faza retopirii. Referatele mele au fost la obiect: am ţinut seama de conţinut şi de nivelul artistic”; „Referatele se făceau şi pentru că se puteau câştiga ceva bani.”8 „În cazul când consideri referatul editorial o delaţiune, atunci pot spune că nu: se plătea mizerabil o activitate care te punea rău cu toată lumea. De altfel, dacă după un număr de referate considerate de editori nemulţumitoare nu-ţi reveneai, nu ţi se mai dădeau altele.”9

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: