KINDERLAND (fragment de roman)

Căpuşa era lipită de burtă, aproape de buric, sugând sângele copilului. Fetiţa, înspăimântată mai mult de urletele fratelui, decât de punctul acela negru, s-a dus după ajutor. În mod normal, răcnetele ar fi adunat dacă nu o jumătate de sat, măcar întreaga mahala, dar acum nu venise nimeni. Ar fi putut ea să-i scoată căpuşa, dar dacă-i rămâne capul şi creşte alta şi mai mare… sau, doamne fereşte, întră cu totul înăuntru şi vieţuieşte acolo, de unde nimeni n-o va scoate şi fratele va muri, supt de căpuşă.
La început, al treilea copil, fratele mai mic, bătut ori nedreptăţit deseori de celălalt, privea cu oarecare satisfacţie spectacolul. S-a tot rotit în jurul fratelui mai mare în căutarea cauzei care-l făcea să bocească şi să urle atât de insistent. A privit în jur, în sus, în jos, în căutarea ameninţării, să vadă dacă nu cumva e cazul să tragă şi el un bocet, dar chiar n-a văzut nimic. Cămaşa ridicată, burta goală şi expusă la soare a lui Dan nu l-au impresionat deloc, nici nu l-au speriat. Nici punctul negru spre care se apleca atât de tragic frate-său nu l-a interesat, neînţelegând cum poate un frate atât de mare şi voinic să se sperie de un punctişor negru agăţat de burtă. Apoi băiatul mai mic dispăru.
Fetiţa ieşi în drum. Ar putea striga la vecini, dar la ora asta nu-s acasă. Mai departe e o bunică a unei colege de şcoală, dar nici ea n-o fi pe acasă şi, oricum, nu are vedere bună ca să scoată şi capul căpuşei. Fetiţa porni de-a lungul drumului, în căutare unei persoane potrivite. A mai strigat la nanu Vasile, dar i-au răspuns câinii din toată mahalaua. La urletul unanim al câinilor, nu a foşnit nimic prin case, nu s-au trântit uşi sau porţi, nimeni n-a deschis să vadă cine strigă şi de ce. În general, când cineva striga pe drumul lor, auzeau toţi şi se găsea cineva care să răspundă: persoana căutată nu-i acasă, tocmai a plecat la vie, la nănaşu-său sau în altă parte. La capătul drumului, a zărit într-o curte o mamă care spăla rufe. Nu ştia cum o cheamă. A deschis poarta zgomotos şi femeia a privit-o întrebător.
– Bună ziua. Nu vreţi să ne scoateţi şi nouă o căpuşă?
Femeia a strâmbat din nas cu dezgust şi i-a răspuns:
– Nu scot căpuşi. Şi intră repede în casă.
Fetiţa s-a oprit în dreptul fântânii. Poate vine cineva însetat să ia apă. O să stea acolo să aştepte.
Între timp, fratele mai mic îi adusese celui mai mare jucăria lui preferată. Cel cu căpuşa l-a ignorat. Nu-i ardea acum de jucării.
Dan părea că nu mai termină de plâns. Ucisese cândva mai multe căpuşe, pe care taică-su le scotea din blana oilor. Tatăl îi spusese că, dacă nu le scoţi, căpuşele sug tot sângele animalului până nu mai rămâne nimic din el. Dan îşi imagina cum căpuşa flămândă îi va suge sângele până se va transforma într-un fel de balon mare, iar el mic, ofilit, un boţ de oase, va fălălăi neputincios din mâni şi din picioare, în timp ce căpuşa se ridică în aer, până se înalţă la cer. Sute de căpuşe umflate de sângele copiilor plutesc pe cerul senin şi prietenos, iar copiii plâng, slăbănogi, uscaţi, alipiţi de gângăniile necruţătoare. Dan îşi privea căpuşa care, ce-i drept, nu era mai mare decât jumătate din unghia degetului lui cel mic, de fapt, nu era nici cât un bob de fasole, dar el totuna se simţea fără pic de sânge în el.
Marcel îşi adusese aminte de mărul cel frumos, pe care l-a găsit alaltăieri şi-l ascunsese, să-l mănânce doar el, fără să-l împartă cu fraţii. Mărul vecinilor rodise anul acesta şi mai pica câte un fruct în grădina lor. Mere văratice dulci şi cu miezul roz. Dan, la vederea mărului, făcu un gest care trebuia să însemne: ce-i mărul tău pe lângă durerea mea mare! Atunci Marcel începu, dintr-o solidaritate frăţească, să scâncească şi el.
O căruţă se opri la fântână. Un om scoase o căldare de apă, bău, apoi umezi botul calului. Se uită şi el la fata care-l privea ţintă. Înalt, slab, urât, gura ştirbă, cu câţiva dinţi în gură, părul rar şi cărunt, urechi mari şi clăpăuge, ar fi putut juca rolul morţii cu coasa, de-ar fi avut şi o coasă în căruţă. Calul era şi el slab, cândva cenuşiu, acum murdar, pământiu verzui, cu nişte dinţi lungi şi galbeni, compensându-i parcă pe ai stăpânului.
– Nu vreţi să scoateţi o căpuşă?
– Vreau, cum nu. Unde-i?
– Acolo, arătă Cristina spre poartă.
– De-a cui eşţi?
– A lui Victor Dumitrache.
– Măi, măi, eşti fata lui Vichiuşa? Păi eu te-am plimbat cu căruţa când erai mică, aveam pe atunci un hărmăsar frumos şi gras… Şi tat-tu-i la bani lungi. Fetiţa încuviinţă. Şi v-a lăsat pradă căpuşelor. Fetiţa iar încuviinţă.
Când au văzut omul intrând, cei doi fraţi au amuţit, uitând să mai plângă.
– Unde eşti, măi căpuşă?
Apoi se uită la măr.
– Ce, nu vrea mărul tău? Ia hai să-l dăm căluţului, că imediat îl papă!
Copilul mic mai întinse o dată mărul celui mare care, aflat între două opţiuni, să mănânce el mărul ori calul, a luat mărul fără a zice vreun cuvânt. La o adică, omul îi inspira mai multă frică decât căpuşa.
– Ce, asta-i căpiuşă bre, micuţă cât o furnicuţă! Ia dă-o ncoa!
Se adresă apoi fetei.
– Ai rachiu ori odikolon?
Are, şi se porni după alcool. „Vrea să bea, să se îmbete şi să-mi arunce fraţii peste gard”.
Omul se apropie de copulul suferind, clănţăni fioros căpuşei din puţinii lui dinţi, gest care îl făcu pe cel mic să fugă după casă; se iţi de după colţ, după ceva timp, pentru că nu se auzea nimic şi era curios.
Cât ai clipi, omul strânse între unghiile murdare căpuşa umflată şi o aruncă jos, privind atent la burta băiatului.
– Am scos-o cu tot cu cap, spuse el satisfăcut. Calc-o acum în picioare.
Şi pentru că băiatul nu se mişcă, îl chemă pe ală micu:
– Vino, măi mucea, să vezi căpuşa lui frate-tu. Dar nici ăla nu acceptă invitaţia. Se apropie fata cu o sticluţă de rachiu, din care omul turnă puţin în pumn şi frecă apoi burta băiatului.
– Gata, calco tu, se adresă fetei.
Fata apăsă conştiincios, sări de câteva ori peste gânganie.
– Şi zici că tat-tu nu-i acasă.
Copiii dădură din cap.
– Munceşte. Trei copii nu-i lucru de glumă. Şi mă-ta? Tot la lucru. V-o făcut pe voi şi s-au împrăştiat care şi pe unde, vorbea omul în drum spre poartă. Şi a mea îi plecată, şi copii au plecat. Singurel am rămas, noroc de cal. Hai, iapă, şi noi acasă.
Zgomotul roţilor se mai auzi puţin, apoi se făcu linişte.
Fata îşi turnă în palmă puţin alcool din sticluţă şi frecă şi ea burta copilului care stătea grav, nemişcat, privind undeva în zare. Sigur, dacă ar fi fost tatăl acasă, nicio căpuşă nu s-ar fi lipit de el, nu i-ar fi intrat sub piele. Simţi un fel de nemulţumire că totul s-a terminat atât de simplu, când el avea pretext să fie nefericit, alintat şi important.

Anunțuri

Etichete:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: