texte mai vechi despre Constantin Stere şi Gib Mihăescu

2.2. Bovarism: Smaragda Theodorovna şi Ragaiac

2.2.1. Smaragda Theodorovna

,,Ignorarea de cãtre critica ultimelor decenii a acestei fresce narative şi absenţa numelui lui Stere din sintezele şi comentariile consacrate perioadei interbelice au de ce sã ne mire: autorul a scris o operã ieşitã din comun, pe care nimeni n-ar trebui s-o ignore” (Mihai Zamfir, Oricine poate scrie un roman? în Cealaltã faţã a prozei 1988: 40-41).

Dupã o activitate ,,fructuoasã” în diverse domenii, Constantin Stere (nãscut în 1865), la vârsta de 66 de ani se retrage la moşia lui de la Bucov şi se dedicã literaturii. Deşi mai scrisese nişte memorii, articole legate de literaturã, romanul În preajma revoluţiei a fost întâmpinat cu justificatã neîncredere. George Cãlinescu va afirma cu niscaiva cruzime: ,,Greşeala capitalã a lui C. Stere […] este de a-şi fi romanţat memoriile în cele 8 volume ale pretinsului roman În preajma revoluţiei, care s-ar mai fi revãrsat în cine ştie câte alte volume, dacã moartea autorului nu le-ar fi pus, înţeleaptã, capãt” (Cãlinescu 1982: 757). E prima frazã din capitolul dedicat lui Stere şi, dacã mai târziu menţioneazã cã acestuia nu-i lipsesc însuşirile de romancier ,,cu maniere din Gogol, Dostoievski şi Tolstoi” (idem: 757), gãsindu-i apoi şi alte calitãţi, acea reţinere iniţialã se va resimţi întotdeauna. ,,Regretul contemporanilor pentru faptul cã memorialistul a cedat locul romancierului” (Negoiţescu 1997: 258) mã nedumereşte oarecum, pentru cã literatura interbelicã nu face abstracţie de experienţa autobiograficã, dimpotrivã, mai mulţi autori interbelici (sofisticaţi, analişti) pornesc de la propria experienţã, de la trãirile autentice de care-au avut parte pentru a-şi scrie romanele. La Stere experienţa de viaţã uriaşã a omului s-a întâlnit cu experienţa modestã a romancierului şi încercarea de ,,compensaţie” reciprocã a fãcut din acest roman o operã inegalã. ,,În totalitatea sa, În preajma revoluţiei se prezintã ca produsul uman al unei colosale ambiţii (provenind dintr-un complex de superioritate compensativ dezvoltat cu vremea), în destul de largã mãsurã acoperitã de reuşita operei” (Negoiţescu 1997: 259). În calitate de romancier, Constantin Stere este aproape un naiv, clişeele şi trucurile literare cu care opereazã îl plaseazã cu jumãtate de secol înapoi, spre începuturile romanului. Constatãm, nu condamnãm, cãci astfel se prezintã cele câteva decenii de literaturã interbelicã: conţin şi începutul şi sfârşitul. Stere, iatã, nu e mai complex decât Slavici şi Duiliu Zamfirescu. Blecher nu a fost depãşit de Simona Popescu, de pildã, iar Rebreanu, Preda, Camil Petrescu, Breban pot ,,convieţui” (fi puşi alãturi) mai degrabã decât Rebreanu şi Urmuz, Holban şi Felix Aderca etc… E discutabil. Urmuz, de pildã, nu prea are ,,pereche”, abia urmeazã sã aparã, probabil.

Sã revenim la Stere. Ne-ar preocupa volumul I, Smaragda Theodorovna, mai simpatic, ,,o carte de sine stãtãtoare”, cu subiect ,,excelent, mai mult balzacian, decât rusesc” (Cãlinescu 1982: 758). De fapt, considerãm cã Smaragda este un exemplar de personaj bovaric şi cã similitudinile (pânã la un punct) cu Emma Bovary a lui Flaubert sunt frapante.

Jules de Gaultier, pornind de la ,,puterea acordatã omului de a se concepe altul decât este” (Bovarismul 1993: 10), ajunge la desfãşurarea unui concept filozofic asupra bovarismului, fundamental pentru a înţelege natura umanã. Cartea lui Gaultier începe prin a analiza bovarismul sentimental al personajelor flaubertiene, apoi bovarismul ,,indivizilor”, acordându-se atenţie mai cu seamã bovarismului intelectual (,,exces de energie” – al omului de geniu şi ,,lipsã de energie” – a snobului; idem: 47). Sensul iniţial condamnabil al ,,noţiunii” evolueazã spre Bovarismul esenţial al umanitãţii, bovarismul adevãrului, Bovarismul, lege a evoluţiei. ,,A se concepe drept altul înseamnã a trãi şi a progresa” (idem: 115). Şi dupã un asemenea lung excurs, vã puteţi (sau nu) pune întrebarea ce au cele spuse mai sus cu Lecturile personajului, tema noastrã. Vreau sã demonstrez cã Smaragda Theodorovna se identificã cu personajele (sentimentale) din anumite romane, fapt care-i transformã personalitatea şi-i schimbã ,,cursul” vieţii.

Smãrãndiţa Cacioni, poreclitã şi ,,Mignonetta” (era cam mãrunţicã), ,,trecând prin pensionul doamnei Carotte” (o fostã vedetã de circ), e o fatã ,,cu maniere şi pian” , cunoaşte (la pension) societatea cea mai selectã, are însã o stare materialã extrem de precarã. La 15 ani fata este ,,cãsãtoritã”: verbul se aflã la diateza pasivã, cãci ,,Consimţãmântul Smãrãndiţei n-a fost mãcar pus în discuţie – nu interesa pe nimeni, nici pe Cacioni, nici mãcar pe peţitor” (Stere 1990: 16) cu un ,,om matur de patruzeci şi cinci de ani – crescut în singurãtatea neînfrântã a Nãpãdenilor,[…] strãin de toate rafinãriile mondenitãţii” (idem:16) etc… Contrastul, şi-aşa evident, este agravat de influenţa lecturilor Smaragdei:

Autorul ei favorit, Alexandru Marlinsky – cu eroii lui de o rarã nobleţe şi vitejie supraomeneascã şi de o eleganţã neîntrecutã, cu adoratele lor visãtoare, inspirate de poezie cristalinã – domina pe atunci imaginaţia şi aspiraţiunile întregului tineret feminin din pensioanele şi „institutele” pentru fete ale nobilimii din Rusia.
Era cu neputinţã pentru Smaragda sã-şi închipuie pe Iorgu Rãutu din Nãpãdeni, cântând serenade pe sub balcoane înflorite, urcând pe o scarã de frânghii în turnul în care se zbuciuma candida eroinã, sau bãtându-se cu spada şi învingând nenumãrate cete de opresori sau bandiţi romantici, a cãror victimã era (Stere, I-II, 1990: 17).

Dezamãgirile se ţin lanţ. Iorgu Rãutu (soţul), bãrbat voinic, ,,cu un temperament colorat şi de o înfãţişare impunãtoare, bogat şi stãpân peste multe sate de clãcaşi […] nu era un om modern cã sã simtã nevoia „de a face curte” alesei lui” (28), dat fiind cã raporturile lui cu femeile ,,se reduceau aproape la primitivitatea vieţii din epoca paleoliticã”. Iorgu, ca un bãrbat care se respectã, ,,credea în superioritatea şi în dreptul de dominaţiune masculinã, ca într-un fenomen natural şi de la sine înţeles” (28). Ciudat însã, prezenţa tinerei soţii acţiona foarte tulburãtor asupra domnului Rãutu. Deşi voia sã vorbeascã cu ea, nu gãsea nici un subiect de conversaţie, la auzul vocii ei muzicale şi argintii ,,i se tãia respiraţia, tot sângele îi nãvãlea în cap, şi parcã-i rãsunau în urechi clopotele tuturor catedralelor din lume. Fiecare gest al Smãrãndiţei îl extazia” (29). Şi-n acelaşi timp, ,,îl cuprindea o stranie şi necunoscutã voluptate şi beatitudine” (29).

,,Bucurându-se” doar de societatea doicei şi a fetei de casã, resemnatã şi plictisitã, mamã a doi copii la şaptesprezece ani, Smãrãndiţa ,,pierduse mult din egalitatea ei sufleteascã, era adesea cuprinsã de melancolie şi din când în când manifesta o nervozitate excesivã, care putea chiar duce pânã la tulburãri acute”(74). Apare la momentul oportun Nataliţa Chirilovna Voronin, un personaj pitoresc, care hotãrãşte sã-şi scoatã în lume mãtuşica mai tânãrã (şi sã trezeascã femeia din ea). Ca la Flaubert, e nevoie de un bal la care Smãrãndiţa sã fie cea mai frumoasã şi, evident, remarcatã de toţi. Şi pentru o asemenea schimbare de decor se cere şi ,,prinţul” fermecãtor, galant, minunat dansator care va impresiona prin contrast cu butucãnosul soţ. Echivalentul român al vicontelui Rodolphe din Madame Bovary este, la Stere, ofiţerul şi contele Wladislaw Przewicki, ,,tânãr elegant, cu o coroanã de pãr blond ondulat şi cu o voce insinuantã de bariton” (85).

Şi pentru Emma, şi pentru Smãrãndiţa, valsul este ,,punctul de plecare”, tentaţia şi ispita care le transformã existenţa: ,,Smãrãndiţa, nici ea nu ştia cum, fãrã sã poatã schimba douã vorbe cu Iorgu Rãutu, s-a trezit în braţele contelui Przevicki. Stânjenitã de aceastã atingere, ruşinatã de torsul ei dezvelit, deasupra cãruia se închina graţios capul cavalerului, ea parcã nici nu atingea pãmântul, dusã ca o petalã de uraganul delicios; şi rãpitã de vârtej, i se pãrea cã toate candelabrele se aprind şi se topesc în cercuri şi dungi de foc” (91, subl. mea).

Balul la Flaubert este semnificativ şi simbolic în accepţia lui George Poulet care îl comenteazã în Metamorfozele cercului: ,,Invitatã cu soţul ei la o petrecere datã într-un castel în apropiere de Tostes, Emma fu profund emoţionatã de aceastã fugitivã excursiune într-un mediu atât de diferit de al sãu. Dansa în braţele unui viconte ale cãrui aere de parizian o ameţirã. Şi rotindu-se cu el în vals, ea vãzu cã „în jurul lor totul se învârtea: lãmpile, mobilele, lambriurile şi parchetul, ca un disc pe o axã”. Sã reţinem aceste giraţii fizice care sunt parcã o prefigurare a giraţiilor mentale pe care le vor descrie dupã aceea gândurile Emmei” (1987: 361). Metafora cercului la Flaubert (dupã Poulet) are importanţa pe care n-o are la Stere. Ba chiar, forţând nota, vom afirma cã cercurile Smãrãndiţei (care în viaţa Emmei Bovary formeazã ,,o serie de iazuri, de fiecare datã ceva mai întinse, cel al fermei pãrinteşti, cel de la Tostes, cel de la Yonville, cel de la Rouen. În apele lor adormite, la un moment dat, va sã cadã o piatrã. Aceastã piatrã ce cade , este invariabil, apariţia unui nou amant.” Poulet 1987: 361) se transtormã ireversibil într-un pãtrat, iar stãpâna Nãpãdenilor, într-o matroanã rigidã, colţuroasã, platã. Dupã Forster, personajele pot fi plate şi rotunde; Smãrãndiţei i se oferise ,,o şansã” spre complexitate, spre ,,rotunjire”, dar ea n-a profitat, rãmânând personajul ,,construit în jurul unei singure idei” (Forster, Aspecte ale romanului 1968: 72), care ,,nu ne surprinde niciodatã” (idem 1968: 83) de-acum încolo, e o mamã rece, un suflet steril…

Sã ne întoarcem puţin înapoi la Emma Bovary care ,,îşi amintea de viconte mereu, în tot ce citea. Cãuta sã-l punã alãturi de personajele inventate”. Or, la acest capitol, eroina româncã nu rãmâne mai prejos:

Eroinele rãzvrãtite ale romanelor lui Georges Sand, ideile lor şi viaţa lor vijelioasã, în contrazicere cu tot ce Smaragdiţa credea ca poruncã a lui Dumnezeu, ca datorie impusã de moralã şi lege, acuma îi frãmântau tot sufletul, îndreptãţind rãzvrãtirea ei împotriva soartei ce i-a fost hãrãzitã de Iorgu Rãutu. […] Romanul frumoasei creole – aceastã glorificare a adulterului – o tulburã adânc. Ea gãsea multe analogii între cãsnicia ei cu Iorgu Rãutu şi viaţa conjugalã a Indianei cu bãtrânul colonel Delmare (128-129).

Aflãm cã George Sand era la pension o autoare ,,ostracizatã” şi cã o elevã fusese izgonitã pentru cã deţinea un roman de-al ei, adicã ,,introdusese aceastã otravã în templul inocenţei, în care oficia fosta vedetã de circ” (128). Cãrţile autoarei interzise, împrumutate de la Nataliţa (fireşte), au fost citite ca ,,un pãcat şi o ispitã”. Cititoarea a fost o pradã uşoarã identificãrii cu eroii din carte, la fel ca Emma lui Flaubert. Disperarea Emmei ,,care nu mai putea sã rabde” şi a Smãrãndiţei: ,,totul, totul în el, tot ce înainte ea accepta cel mult cu indiferenţã, acum o îndurera, îi deştepta nu numai aversiune, dar şi o reţinutã animozitate” are aceeaşi cauzã, dar nu şi acelaşi ,,efect”. Deosebirea dintre Flaubert şi Stere e aici una de complexitate (literarã), asemãnãrile înclin sã cred cã ar fi mai degrabã întâmplãtoare (?). Când Smaragda a hotãrât cã meritã o altã soartã şi aproape cã-şi acceptã ofiţerul ca amant (stabilesc o întâlnire la el acasã), fetiţa ei iubitã, Sonia, se îmbolnãveşte şi moare, iar odatã cu ea şi bovarismul Smaragdei Theodorovna care a considerat moartea fetiţei drept ,,pedeapsã pentru pãcatele ei grele.” Şi nu mai greşeşte niciodatã.

Iar acum criticul literar care vrea sã impresioneze, va da greş. Observaţi.

Din cele cinci ,,modele de interacţiune în identificarea cu eroul literar”, stabilite de H. R. Jauss în Experienţã esteticã şi hermeneuticã literarã, ,,identificarea katharticã (katahartische Identifikation) mi-a pãrut (la început) cea mai adecvatã în cazul personajului lui Stere. Înainte de a trece în revistã tipurile de identificare, vom nota cã e vorba de identificarea cititorului cu personajul literar, iar în cazul nosrtu, al personajului care citeşte şi se identificã cu alte personaje (care citesc sau nu) din cãrţi. Jauss afirmã: ,,Câteva capodopere romaneşti şi-au cules subiectele în sfera unei asemenea problematici. Sã amintim aici doar de Don Quijote şi de Madame Bovary, douã dintre cele mai celebre cazuri de patologie a lecturii” (1983: 51).

,,Înţelegem prin identificarea katharticã atitudinea esteticã descrisã deja de Aristotel, atitudine care îl transpune pe spectator din sfera intereselor sale reale şi a problemelor sale afective, – universul practic – în situaţia eroului aflat în suferinţã la ananghie, pentru ca, prin comoţie tragicã sau desprindere comicã, sã poatã obţine dorita descãtuşare spiritualã” (1983: 282). Îi putem atribui Smaragdei doar o parte a definiţiei, cãci ,,spectatorului îi sunt îngãduite comoţia tragicã sau râsul doar în mãsura în care este capabil sã se desprindã de treapta identificãrii nemijlocite, pentru a accede la reflexia apreciativã asupra universului reprezentat” (Jauss idem: 283). De unde reflexie apreciativã la personajul lui Stere? Smaragda e emoţionatã de asemãnare şi se identificã nemijlocit.

,,În literatura modernã, odatã cu autonomizarea progresivã a artei, identificarea katharticã este înţeleasã ca o condiţie a eliberãrii spiritului prin intermediul estetic în vederea reflexiei, fiind formulatã ca cerinţã expresã adresa cititorului luminat şi spectatorului matur” (idem 1983: 285).

Identificarea admirativã pretinde ca ,,obiectul estetic, prin perfecţiunea sa, sã depãşeascã în idealitate aşteptãrile” (269), iar cea simpateticã ,,anuleazã distanţa admirativã, conducându-l pe spectator sau cititor prin intermediul emoţiei la solidarizarea cu eroul aflat în suferinţã” (275). Aici e cazul sã ne amintim de personajul lui Stere (nu la identificarea katharticã):

Dacã maşinaţiunile seducãtorului perfid şi vulgar Raymond de Ramière o indignau, nobilul amant Sir Ralph îi inspira simpatie şi admiraţie (Stere: 129).

Şi ultimul model de identificare (primul la Jauss, l-am lãsat la urmã din anumite considerente) este acela asociativ. ,,Identificarea asociativã a jucãtorilor anuleazã mai curând opoziţia dintre reprezentare şi contemplare, dintre actori şi spectatori” (264). Pentru a ne convinge, savantul german (Jauss) aduce un exemplu de receptare a unui roman din secolul al XVII-lea (Astrée de Honoré d’Urfé). În urma lecturii lui, s-a fondat o Académie des parfaits amants în care persoanele reale au înţeles cartea ,,ca pe un codex de reguli de joc”, ,,şi-au pãrãsit numele, titlurile şi straiele”, preluându-le pe acelea din roman. Individul nu se transpune, nu se purificã estetic, ci preia un rol de-a gata din universul imaginar şi încercã sã-l aplice lumii reale. Existã o legãturã între tipul de identificare ,,asociativã” şi modul de a înţelege literatura al lui Ragaiac, personajul lui Gib Mihãescu.

2.2.2. Ragaiac şi Rusoaica

Când se discutã despre bovarismul personajului lui Gib Mihãescu, opinia criticã se împarte în douã tabere: primii, pornind de la George Cãlinescu (,,Rusoaica e un fel de Madame Bovary al virilitãţii: Istoria…1982: 763), susţinut de Crohmãlniceanu şi Protopopescu, îl considerã pe Ragaiac un ,,cãutãtor de ideal” ce-şi face veşnic iluzii etc.. A doua pãrere, mai subtilã, e cea care-l apropie pe Ragaiac nu de personajul flaubertian, ci de personajelelui Cervantes: ,,El aparţine, întrucâtva, categoriei eroilor donquijoteşti, desigur, nu sub raportul eroismului absurd, ci al nevoii evaziunii în imaginar. Ragaiac nutreşte o himerã ca şi Don Quijote, în timp ce teluricul locotenent Iliad – ca un alt Sancho Panza – întâlneşte „rusoaica” în carne şi oase, pentru ca sã o piardã nemeritând-o” (Balotã 1997: 174). Aceastã comparaţie e generalizatã ,,la nivel naţional” de cãtre Mircea Tomuş: ,,Mai degrabã decât un Don Quijote român, Ragaiac reprezintã latura donquijotescã din românitate, capacitatea noastrã permanentã şi nelimitatã de a ne iluziona, de a prefera dulceaţa amarã a visului niciodatã împlinit realitãţii finite” (Tomuş 1999: 286). Nicolae Manolescu îl considerã pe Ragaiac un ,,ins cu picioarele pe pãmânt, întreprinzãtor şi energic, mai curând Sancho Panza decât Don Quijote” (1998: 201). Într-o mãsurã mai mare ori mai micã, acceptãm opiniile expuse şi ne scutim astfel de orice tentativã de demonstraţie în acest sens (au spus alţii, nu mai repetãm, nu mai avem ce spune). Pentru cã ne refeream (referim) la identificare şi la lecturi, a fost instructiv sã cunoaştem apropierile de cele douã romane cu ,,patologie a lecturii”, pe care le menţiona Jauss (romanul lui Flaubert şi cel al lui Cervantes).

Cartea are rolul cel mai important în cartea lui Mihãescu, cãci Rusoaica este personajul creat pe baza lecturilor naratorului. Ragaiac ne informeazã, cu pedanteria necesarã, despre toate cãrţile sale. Mai întâi, vom face la fel:

La început şi eu credeam cã frumuseţea clasicã şi mãsuratã a poemelor homerice îmi vor pune balzamul pãcii pe sufletul meu ars. Dar era o cruntã greşealã: zeii greci începurã sã frecventeze visurile mele.[…] Dar şi ziua, în amiaza mare de varã, avusei viziuni antice (Mihãescu 1995: 20).
Dar poemele homerice au un sfârşit; am deschis atunci Biblia, spre mântuirea sufletului meu. Seninãtatea spiritului nu se aflã în cãrţi – fie ele chiar clasice – pline de aventuri romantice şi pline de toate pasiunile omeneşti, de la cele mai curate, pânã la cele mai meschine şi mai scandaloase!
[…]
Captivat cu desãvârşire de aceastã parte a Cãrţii Sfinte, sentimentele cele mai stranii îmi venirã. Era curios cum istorisiri atât de sacre puturã sã mã schimbe atât de curând, dintr-un om liniştit şi fãrã de pãcate prea mari, într-un monstru (idem 1995: 22).

Remarcãm doar (sunt atâtea de remarcat!) contradicţia între dorinţa sincerã de a gãsi în cãrţi o alinare şi efectul pe care acestea îl au, de fapt, asupra lui. Ragaiac este un cititor anormal, cãrţile nu-l influenţeazã corect. Lecturile fac din el un monstru. Sadismul şi violenţa de care dã dovadã uneori personajul poate fi explicatã şi prin intermediul încercãrii nereuşite de ,,ascetism literar”. Încercând sã-şi suprime ,,setea de viaţã” citind, nu reuşeşte cãci ,,literatura îi hipertrofiazã aceastã sete” (Manolescu 1998: 201).

Nicolae Manolescu se întreabã ,,cum pot fi Biblia şi marii scriitori ruşi adevãratele lecturi ale unui individ care se exprimã ca Ragaiac? Autorul îl lasã sã pretindã cu neruşinare acest lucru în loc sã-i divulge preferinţa realã pentru romanele erotice de douã parale” (1998: 199). Pãrerea noastrã este cã tocmai graţie unei atare crase inadecvãri romanul devine foarte reuşit şi fermecãtor. Dacã Ragaiac ar citi la fel ca Emilia Jertfa de Rãdulescu-Niger şi Farmecul iubirii, versuri de Orthansa Constantinescu etc., romanul s-ar intitula, probabil, Duioasa cãprioarã sau Misterele de la Nistru şi nu ne-ar preocupa, fireşte, sub nici o formã. Ce fel de personaj ar fi Rusoaica nãscutã din lecturi de douã-trei parale?

Şi pentru a o vedea mai bine, împrumutasem fetei mult aşteptate, când trãsãturile Avdotiei Alexandrovna, sora lui Rascolnicov, când ale Zinei, ori Dariei din Posedaţii, ale Nataşei din Rãzboi şi pace, ale Nastasiei Filipovna din Idiotul, ale Ecaterinei Ivanovna, ori Gruşencãi din Fraţii Karamazov, sau ale Soniei, din Crimã şi pedeapsã, pe care împrejurãrile de acum din ţara ei o scuzau mai mult decât orice pledoarie dostoievskianã. Apoi mã gândeam la copilele enigmatice din Andreev şi din întreaga literaturã rusã, fascinate de efectele nitroglicerinei, ca fluturii de lumina lãmpii. […] Însã dacã ar fi fost ca întâmplarea sã se împlineascã întocmai, întocmai dupã gându-mi, eu visam o subţire cazacã, palidã, cântând şi acompaniindu-se din ghitarã, aşa ca într-una din micile povestiri vânãtoreşti ale lui Turgheniev. (24)

Nu vi se par cam prea multe eroine pentru o singurã ,,rusoaicã” a unui Ragaiac, chiar dacã e vorba de o rusoaicã idealã? Cum sã-l acuzãm pe sãracul personaj cã nu poate alege între Marusea, Mãriuca, Niculuna (femeile pe care le întâlneşte cu adevãrat), dacã el nu poate alege nici între Nataşa, Gruşenca etc… (femei pe care le-a întâlnit în cãrţi). Instabilitatea ,,cronicã” a personajului ar trebui sã ne trezeascã compasiune: el nu poate sã aleagã, nu ştie ce vrea şi ce-i place. ,,În miezul Rusoaicei este o mistificaţie-demistificaţie: naratorul încearcã sã ne mistifice în privinţa lui însuşi, în vreme ce autorul încearcã sã-şi demistifice personajul” (Manolescu 1998: 202). ,,Mistificaţia” (credem) provine din cãrţi, ,,demistificaţia” – din împrejurãrile şi încercãrile (,,reale”) la care este supus personajul. Aceastã opoziţie are, de obicei, efecte comice. Astfel, dupã ce citeşte poemele greceşti, prima apariţie femininã i se pare cititorului însingurat o Dianã. Stilul ironic şi ,,demistificator” salveazã onoarea situaţiei romaneşti. Rãtãcind prin ,,zãvoaiele şi colnicele sectorului”, Ragaiac întrezãreşte ,,picioarele goale ale sãlbaticei Diana”:

Era Diana, linia perfectã a pulpelor ei celebre, genunchii ei uşor aduşi în faţã, gata oricând sã fugã, şi fusta ei sumeasã deasupra lor, ca în cunoscutele gravuri din textele clasice, mai apreciate de tinerii şcolari decât textele înseşi.[…]
Diana era o ţigãncuşã rumenã, din partea locului, care venise cu caprele la pãşune.[…]
Diana cea oacheşã mã împãrtãşi apoi, rând pe rând, la umbra sãlciilor, cu farmecele ei divine, care, dupã atâtea mii de ani, cu toatã tinereţea ei crudã, erau departe de a mai fi feciorelnice (20-21).

Aşadar, iluzia care-l leagã de fiecare fustã e întotdeauna însoţitã de deziluzia care-l aduce la realitate, transformând cel mai duios romantic într-un necruţãtor şi lucid Don Juan. Sau alt exemplu (adorãm exemplificãrile!): Iliad se molipseşte de la Ragaiac de ,,iluzie” şi întâlneşte imediat Rusoaica.

Se cam mira ea cã eu nu citisem nimic de Dostoievski. Ha, ha, ha, da’o rãzbãteam cu ale mele. Parcã la dragoste aştepţi pe Dostoievski? La drept vorbind, citisem eu ceva: o poveste cu un pom de Crãciun, care-mi inspirase şi-o poezie; i-am spus-o eu…
– Şi nu-i spuneai cã aici, aproape, foarte aproape, ai un prieten care a citit pe Dostoievski tot, tot, poate mai mult decât a citit ea… care aşteaptã norocul sã-i desprindã chiar din paginile lui Dostoievski sau ale lui Tolstoi şi sã-i aducã o Avdotia Alexandrovna, o… Anna Ka…
– Pãi ce, eram idiot?… Mã, mare prost trebuie sã mã crezi tu pe mine… (Mihãescu 1995: 150)

De data aceasta, şi Iliad ,,demistificã”. Valia, rusoaica, nu-i probabil o ignorantã dacã a mirat-o faptul cã cineva (un soldat sau locotenent!) nu l-a citit pe Dostoievski. Iliad, nu numai practic, dar şi ideal de mediocru şi descurcãreţ, îl ,,degradeazã” pe marele Dostoievski care a scris atâtea capodopere, pânã la a invoca o anonimã poveste de Crãciun (pe care nu se ştie (eu, cel puţin n-am auzit) dacã scriitorul rus a scris-o). Prin asta, atât Valia, cât mai ales Ragaiac primesc o lecţie despre inutilitatea literaturii.

Dintre toate ,,rusoaicele” lui Ragaiac, Valentina Andreevna Gruşina se apropie cel mai mult de ,,chipul” Rusoaicei ideale. Dar şi cele mai comice momente (sau groteşti) sunt legate tot de ea, fac aluzie la acel binecuvântat pãduche, evitat cu atâta delicateţe de criticii literari. Dar cum poate fi o Rusoaicã idealã, şi-n acelaşi timp mişunãtoare de pãduchi (insecte simbolice care se vor încadra perfect pânã şi-n visurile erotice ale locotenentului Ragaiac)? Nu înţeleg şi mã amuz. Cum poate fi ceva amuzant ideal? Şi totuşi poate:

Mâncarã fericiţi, dar odatã cu vinul şi bucatele gustoase, dogorâte în cazan de trupã, simţi din nou picioare fine alergându-i pe trup. Altele şi altele
altele şi altele
mii de picioare
în marşuri contrarii
de trupe în manevre:
nervozitatea şi necazul extrem îl fãceau sã le evalueze la milioane, deşi poate nu erau de pricinã decât câteva perechi (121).

Aceastã ,,infectã idilã” îi trezeşte compãtimire şi repulsie (la început) lui Ragaiac care hotãrî pe loc cã nu-i vorba de rusoaica lui. Dar, festina lente:

Pãducheatul ãsta e acum din cale-afarã de ispititor… ascultând, mi-l reproduc ca în vis în odãiţa mea…[…] în gândul meu Valia a cãlcat adânc, cu piciorul ei lung, cu minunata ei comoarã de pãduchi, s-a înfipt adânc cu braţele ei lungi, cu trupul ei lung […] cu pãrul ei încurcat şi tãiat mai lung, tremurând la fiecare mişcare pe gâtul şi pe umerii goi…
– Pãducheatul ãsta, dragã Ragaiac, era atât de delicios, cã şi pe urmã, când constatarãm cu regret cã el nu mai avea nici o cauzã, noi îl continuarãm, ca pe un rit vechi…(125)
Va sã zicã, banditule, ţipã gândul meu, cu adevãrat mi-ai furat-o, ai pus pe ea labele tale de dobitoc pãros şi ai fugit cu dânsa în adâncul pãdurii, ca un orangutan…(125). (Aceastã ultimã amarã reflecţie o face dupã ce Iliad, admirându-i mâinile fine, cu degete lungi, îi spune ,,ce mult seamãnã mâinile tale cu ale ei”)

Iliad, deşi mediocru, n-a fost altceva decât un ,,povestitor” acceptabil (chiar foarte!), dacã un ,,cititor” atât de expert ca Ragaiac s-a ,,prins” în capcana … în propria lui capcanã, cãci el e acela care i-a povestit despre Rusoicã, Iliad n-ar fi recunoscut-o dacã n-ar fi crezut în povestea ei. Ragaiac îşi ascultã propria poveste plus ceva. Pentru el, Valia se transformã într-un personaj romanesc cu care convieţuieşte în imaginaţie.

Nu putem accepta concluzia lui Protopopescu : ,,Himera care capituleazã – iatã tema prozei lui Gib Mihãescu” (2000: 181). Dar himera, cu toate argumentele frumoase ale lui Protopopescu despre ,,degradarea iluziei”, n-a ,,capitulat” niciodatã în text. Jocul, ironia, ,,demistificarea” ţin de narator, nu şi de inaccesibila lui iluzie. Şi pânã la sfârşitul romanului, când Ragaiac tot o mai aşteaptã, bãnuim cã firea lui ,,dubitativã” o sã-l împiedice s-o recunoascã, dar el oricum o va aştepta, o va visa mereu, conferindu-i o existenţã fantasticã şi idealã, adicã niciodatã degradatã.

Mai am de fãcut o observaţie, care ţine de asemenea de lecturi: Niculina, cel mai interesant şi mai reuşit personaj (considerã mulţi critici literari) îi pare şi ea, la un moment dat, lui Ragaiac o Rusoaicã. Autorul n-a fost ironic aici. Femeie extraordinarã, senzualã, puternicã, Niculina îi pare lui Ragaiac ,,rusoaicã” atunci când aflã cã ea… citeşte.

Abia acum aflai, spre marea mea stupoare şi bucurie, cã Niculina era o cetitoare, ba chiar cã începuse şi învãţãtura gimnazialã.[…] Cunoştea câteva romane de seamã ruseşti şi foarte multe de autori fãrã însemnãtate, sau de autori pe care eu îi ignoram. Cetise şi traduceri, desigur, în ruseşte: Mizerabilii, Germinal, Contele de Monte Cristo, Madame Bovary, Quo vadis, Bel-Ami, mult Dumas, Sienkiewics şi Zola, punea pe acelaşi plan Cei treimuşchetari cu Rãzboi şi pace şi mãrturisea foarte natural cã Manon Lescaut a impresionat-o la fel cu Fraţii Karamazov ori Anna Karenina, ba se pãrea cã poate şi mai mult. Serghe citise şi el ceva şi arãta nelimitatã admiraţie pentru Suflete moarte, Taras Bulba şi câteva povestiri de Puşkin şi Lermontov, adicã pentru întreaga lui lecturã; acorda de asemeni o cuviincioasã atenţie rãsunetului atâtor nume ilustre, mai ales streine, şi se simţea nespus de onorat cã astfel de convorbire avea loc sub acoperişul lui. Îi fãgãduii sã-i fac rost de moş Creangã şi ceva Sadoveanu (Mihãescu 1995: 55-56).
E de la sine înţeles cã din clipa acestor revelaţii, ochii mei învãluiau pe Niculina în lumini irizate de culori cu toul noi (56).
Niculina, Niculina, comoarã pe care n-am ştiut s-o preţuiesc, cât de fericit sunt cã am descoperit, în sfârşit, sufletul tãu! Eu aşteptam rusoaica de peste Nistru şi ea era doar la un întins de mânã departe de mine (57).

Deci şi o femeie care citeşte, chiar dacã haotic şi fãrã spirit critic, poate fi, mãcar pentru puţin timp, Femeia Idealã (crede Ragaiac şi poate se-nşalã).

(Liliana Corobca,  Personajul în romanul românesc interbelic, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2003, http://ebooks.unibuc.ro/filologie/lil/2.htm)

Anunțuri

Etichete: , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: