Nazism versus comunism: instituţia cenzurii.

Desigur, multe comparaţii se fac între cele două regimuri totalitare, comunist şi nazist. La nivel structural, sistemele cenzurii se deosebesc însă, chiar dacă unele etape coincid, de pildă, epurarea cărţilor, naţionalizarea editurilor, îndrumarea şi manipularea scriitorilor. Perioada nazistă a cenzurii începe cu arderea cărţilor  din 10 mai 1933, simbol al barbariei culturale şi al instaurării unei noi epoci. La fel ca în regimul comunist, şi naziştii aveau „Liste ale literaturii dăunătoare şi indezirabile”. De pildă, în anul 1934 au fost interzise 6834 titluri,  aparţinând unui număr de  2293 autori[1] . Cenzura cărţii nu s-a mărginit doar la autorii germani (sau de limbă germană), începând din 1933, în listele indexate se aflau mulţi autori sovietici, dar şi americani, britanici, francezi.  Chiar şi opere de Balzac, Boccacio, Diderot şi Zola au fost clasificate ca fiind «periculoase şi indezirabile»[2]

Ministerele (al Propagandei, al Ştiinţei şi Educaţiei), Camera de Cultură a Reichului, care avea aproximativ 200.000 de membri, Biroul Federal de Externe, pe de o parte, alături de poliţia secretă de stat şi serviciul de securitate, precum şi departamentele speciale ale biroului de partid, pe de altă parte, erau instituţiile principale care coordonau, controlau şi dominau politica literară în regimul nazist. La 1 octombrie 1934 se înfiinţează şi departamentul pentru literatură în cadrul Ministerului Propagandei. Activitatea şi atribuţiile acestora sunt pe larg prezentate în volumul lui Jan-Pieter Barbian, Politica literară în statul nazist (capitolul II,  „Înfiinţarea instituţională a dictaturii media şi puterea ei asupra cărţilor”[3]).  

Un rol cheie l-a avut Joseph Goebbels, în calitate de ministru al Instruirii Populare şi al Propagandei şi preşedinte al Reichskulturkammer (RKK – Camera de Cultură a Reichului[4]), înfiinţată tot de el. Tot ce urma să fie publicat în acea perioadă, trebuia supus aprobării lui. Pentru Goebbels, „propaganda nu este o dogmă, ci o artă a elasticităţii”[5] . RKK a fost infiinţată la 22 septembrie 1933, cu scopul de a controla toată producţia culturală şi de a promova cultura ariană de partid. Toate tipăriturile aveau nevoie de avizul RKK, fără de care nu se putea publica nimic. Această instituţie, care a dus cea mai intensă activitate de control şi cenzură din regimul nazist, avea următoarele departamente: muzică, literatură, presă, teatru, radiodifuziune, arte vizuale, cinematografie. N-a fost o instituţie secretă; un echivalent aproximativ al acesteia ar fi Uniunile de creaţie din regimul comunist.


[1] Jan-Pieter Barbian , Literaturpolitik im NS-Staat. Von der “Gleichschaltung” bis zum Ruin, Frankfurt am Main, Fischer Taschenbuch Verlag, 2010, pp. 254-255.

[2] Ibidem, p. 270.

[3] Ibidem, pp. 81-193.

[4] Hans Hinkel, Handbuch der Reichskulturkammer. Berlin, Deutscher Verlag für Politik und Wirtschaft 1937; Hans Schmidt-Leonhardt, Die Reichskulturkammer. Berlin/Wien, 1936. Din păcate, textele se citesc cu dificultate, fiind scrise în „Frakturschrift“ , o specie a scrisului gotic, preferată de nazişti până în 1941.

[5] Jan-Pieter Barbian, op. cit.,  p. 16.

 

fragment din MECANISMELE CENZURII COMUNISTE (prefaţă), INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE ÎN ROMÂNIA, 1949-1977
VOL. I, Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA,
în curs de apariţie

Anunțuri

Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: