INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE. BULGARIA.

Instituţia cenzurii în Bulgaria se numeşte Glavlit, la fel ca în URSS, şi a fost înfiinţată în anul 1952. Specialiştii în domeniu (Vesela Ciciovska, în mod special) analizează sistemul cenzurii comuniste încă din 1944.[1] După 9 septembrie 1944, Bulgaria trece prin câteva etape asemănătoare celor din România şi alte ţări ale blocului comunist. Menţionăm rolul hotărâtor al Comisiei Aliate de Control care utiliza argumentul luptei împotriva fascismului pentru reprimarea liderilor. Comisia a pus condiţia ca pe teritoriul Bulgariei să se difuzeze literatură sovietică şi rusă doar prin filieră sovietică, principiu care a rămas valabil până la mijlocul anilor ’80. Lupta împotriva opoziţiei s-a dus între 1945-1947. Sub influenţa legaţiei sovietice de la Sofia, în aprilie 1946 a fost adoptată Legea presei care viza lichidarea presei de opoziţie.

Atenţia autorităţilor se îndreaptă apoi către domeniul culturii, creându-se, tot în 1946, Comitetul pentru ştiinţă, artă şi cultură (KNIK), care avea funcţii de cenzură şi era coordonat de V. Cervenkov[2]. De fapt, politica partidului în domeniul culturii se desfăşura prin KNIK; Ministerul Afacerilor Interne pedepsea, pentru caracter antinaţional, dăunător etc., ceea ce se hotăra la secţia Propagandă şi Agitaţie a CC PCB[3] şi se transmitea apoi KNIK.  Tot în acest an (1946) a fost introdus monopolul asupra publicaţiilor şi cinematografiei.

Din 1950 până în 1952 are loc reorganizarea învăţământului, fiind introdus sistemul sovietic de învăţământ (notarea de la unu la cinci). Urmând modelul sovietic, s-a considerat că avocatura, fiind de prisos, trebuie desfiinţată şi, treptat din 1945 până în 1952, profesia a dispărut.

În octombrie 1952, în cadrul Biroului Politic al CC PCB o comisie formată din Encio Staikov, Ruben Levi (Avramov), Karlo Lukanov, Gheorghi Mihailov şi Gheorghi Kumbeliev au pregătit „proiectul de înfiinţare a instituţiei centralizate a cenzurii după modelul Glavlitului sovietic”[4], care să fie subordonat nemijlocit conducerii CC al PCB. La 20 decembrie (1952) se aprobă varianta definitivă, instituţia având rang de minister, iar directorul fiind pe aceeaşi poziţie cu un ministru.

Prima parte a sarcinilor de bază ale Glavlitului se referă la lupta împotriva ideologiei burgheze, înţeleasă foarte cuprinzător: „de la naţionalism, şovinism, cosmopolitism, rasism până la troţkism – vechi şi nou – titoism şi traiciokostovism[5]”. Tot aici este inclusă şi o sarcină pozitivă: „de a întări marxism-leninismul în toate sferele de activitate socială”[6]. A doua grupă a sarcinilor includea controlul asupra divulgării secretului de stat în presă şi în alte tipuri de publicaţii şi informaţii, radio, edituri, imagini vizuale (foto), programe şcolare şi manuale.

Din momentul înfiinţării, 20 decembrie 1952, şi până la desfiinţare, noua instituţie a fost coordonată direct de Cervenkov, deşi oficial Glavlitul  a fost condus de Elena Gavrilova. Primii lucrători, aprobaţi personal de Cervenkov, se numeau redactori politici (politredactori – ca în URSS). În Glavlit au fincţionat 200-300 de cenzori, cifră considerată exagerată, având în vedere că în 1956, anul desfiinţării, lucrau 137 de persoane, inclusiv personal tehnic, administrativ şi redactori din provincie.[7]

Primele etape ale activităţii Glavlitului se află sub stricta supraveghere a directorului adjunct al Glavlit URSS, Viktor Katişev. Glavlitul cuprindea 7 sectoare: „Controlul presei centrale din Sofia, al emisiunilor radio şi informaţiei vizuale (foto)”, „Controlul cărţilor şi revistelor”, „Controliul bibliotecilor, muzeelor şi expoziţiilor”, „Coordonarea organelor locale”, „Importul şi exportul literaturii”, „Cadre”, „Sectorul administrativ-financiar”. 

Controlul cărţilor şi al revistelor din străinătate era foarte strict. Amploarea acestei izolări este ilustrată nu doar prin faptul că din aprilie până în decembrie 1954, de pildă, au fost reţinute de către organele Glavlitului 7463 materiale care conţineau peste 20.000 exemplare, dar şi prin aceea că cenzorii aveau şi listele exacte (foarte scurte!) ale cetăţenilor care erau abonaţi la publicaţii din Vest.[8]  Stricteţea controlului reiese şi din faptul că pe liste se afla şi consulul sovietic Iu. Prohodov, care primea Times şi „încă două ziare occidentale progresiste”. Prin urmare, Glavlitul urmărea nu doar cetăţenii bulgari, dar şi diplomaţii din ţările Europei de Est, inclusiv din URSS. Vesela Ciciovska consideră că „între serviciile de cenzură din ţările blocului de Est a existat o legătură directă, dar nu am găsit incă dovezi categorice în sursele documentare”[9] (nu credem că au existat asemenea legături, nu era în interesul sovieticilor).

În 1956, Cervenkov însuşi cade sub loviturile cenzurii. Făcuse nişte trimiteri la opera lui Beria[10], tocmai când acesta era epurat din biblioteci şi acuzat de crime. Din acest an, cariera politică a liderului bulgar intră în declin.

Desfiinţarea Glavlitului bulgar s-a produs ca o reacţie a congresului al XX din URSS.

Glavlitul a căzut sub atacul criticii de partid din două motive: primul, pentru că costă prea mulţi bani şi al doilea: pentru că V. Cervenkov (care considera că Glalvitul trebuie să se supună direct doar lui) nu a permis, în ultimii ani, niciunui membru de partid să intervină în treburile instituţiei.  „Motivul desfiinţării Glavlutului nu a fost caracterul nedemocratic al instituţiei, care a afectat imens viaţa culturală, ci faptul că a fost o instituţie creată de un lider căzut în disgraţie, V. Cervenkov, şi subordonată numai acestuia. […] În anul 1956, în pofida şomajului printre intelectuali, funcţionarii Glavlitului au fost angajaţi în Ministerul Culturii, Ministerul Poştei, al Telecomunicaţiiilor, în redacţii şi la radio.”[11] Desfiinţarea instituţiei nu a dus la liberalizarea regimului cenzorial şi a fost doar un act formal, cenzura nu şi-a modificat principiile de activitate până la sfârşitul anilor ’80.


[1] Весела Чичовска, „Главлит (1952-1956). Изграждане на единна цензурна система в България” (Vesela Ciciovska, „Glavlit (1952-1956). Înfiinţarea sistemului unic de cenzură în Bulgaria)” în Istoriceski pregled, 1991, knijka 10, pp. 38-69.

[2] Vâlko Veliov Cervenkov (1900-1980) –  liderul Partidului Comunist Bulgar între 1950-1954. În 1952 era Secrtear general al CC PCB şi Preşedintele Consiliului de Miniştri, numit şi „micul Stalin” pentru politica stalinistă intensă.

[3] Partidul Comunist Bulgar.

[4] Vesela Ciciovska, art. cit., p. 48.

[5] Traicio  Kostov (1897-1949) – politician bulgar, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi secretar general al Partidului Comunist Bulgar (1945-1949), condamnat la moarte şi omorât în 1949, reabilitat după 1956.

[6] Vesela Ciciovska, art. cit., p. 49.

[7] Ibidem, p. 51.

[8] Ibidem, p. 64.

[9] Ibid.

[10] Lavrenti Beria (1889-1953) – prim-secretar al CC al RSS Georgiene (1931-1938), Comisarul Poporului pentrru Afaceri Interne (NKVD) între 1938-1945, vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri (1946-1953), Ministru de Interne (1953). 

[11] Vesela Ciciovska, art. cit., pp. 68-69.

 

fragment din INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE
ÎN ROMÂNIA. 1949-1977. VOL. I
Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA

Anunțuri

Etichete: , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: