MECANISMELE CENZURII COMUNISTE. Glavlit (II).

Perioada anilor 1917-1922, prima etapă a cenzurii comuniste, este foarte importantă şi i-am acordat mai multă atenţie în prefaţa volumului Epurarea cărţilor în România[1]. .

Glavlit  s-a descifrat „Direcţia Generală pentru Literatură şi Tipărituri” până în 1933, fiind în subordinea Narkompross-ului (Comisariatul Popular al Educaţiei). Ulterior se va numi „Direcţia Comisarilor Poporului pentru apărarea secretelor militare şi de stat în presă”. Iar din 1946 se va subordona Consiliului de Miniştri. Până în 1991 instituţia şi-a schimbat de 11 ori denumirea[2], toate titlurile păstrând sintagma „apărarea secretului de stat”.

Prima operaţie de mare anvergură a cenzurii sovietice a fost epurarea cărţilor. La început cărţile se distrugeau pur şi simplu, iar din 1926 în marile biblioteci se formează „fondurile speciale” – unde, la ordinul cenzurii, se păstrau cărţile şi publicaţiile periodice care puteau fi consultate numai pe baza unor aprobări speciale. Primele depozite s-au format pe baza unor fonduri secrete existente încă înainte de revoluţie. În perioada sovietică aceste fonduri au atins cifre gigantice: în anul 1987, în unele biblioteci cu depozit secret se aflau un milion şi jumătate de cărţi şi publicaţii periodice. Arlen Blium, cercetător al cenzurii comuniste, se referă la „Bibliocidul total” din perioada comunistă, când descrie procesul de epurare a cărţilor[4]. Distrugerea în masă a patrimoniului a avut un efect devastator asupra noilor generaţii. Cenzura a urmărit „crearea omului nou”, afectând, de fapt, identitatea naţională şi personală. Unii specialişti, urmărind fenomenul cenzurii în raport cu identitatea, consideră  că „cenzurarea conduce, de fapt, la negarea într-o anumită măsură, a identităţii celuilalt”[5]. Distrugerea susţinută a culturii, a patrimoniului naţional, reprimarea autorilor din primii ani de instaurare a cenzurii comuniste a contribuit  la „modificarea genetică” a noilor generaţii, cu repercusiuni profunde în societăţile post-totalitare.

În 1922 Glavlitul avea două secţii[6]:

1) „Literatură”: care făcea cenzura politică şi militară a tuturor tipăriturilor; alcătuia lista cărţilor interzise ruseşti şi străine (care sosesc în ţară).

2) „Secţia administraţie-instructaj”: care avea funcţii de control a editurilor, tipografiilor, librăriilor, bibliotecilor, instruirea secţiilor din provincie; urmărea activitatea personalului din tipografii, edituri etc., fiind în strânsă legătură cu GPU; trimitea oamenii pentru controlul pe teren; trimitea ordine şi note în provincie, solicitând rapoarte de activitate (mai existau şi unităţile „Secretariat” şi „Bibliotecă şi arhivă”).

În decretul despre înfiinţarea instituţiei, atribuţiile Glavlitului erau: controlul prealabil al tipăriturilor periodice şi neperiodice, al desenelor, fotografiilor, hărţilor etc., eliberarea permiselor (vizelor) de tipărire, alcătuirea listelor cu publicaţii interzise pentru vânzare şi difuzare etc;  Glavlitul şi organele sale interzic publicarea şi difuzarea operelor: a) care fac agitaţie contra puterii sovietice, b) care divulgă secretele de stat ale Republicii, c) care tulbură opinia publică prin comunicarea informaţiilor false, d) care au caracter pornografic.” [7]

Iată cum au evoluat atribuţiile Glavlitului în doar câţiva ani (în 1927): autorizarea apariţiei şi desfiinţării edituror şi publicaţiilor periodice; aprobarea editorilor şi a redactorilor (dacă erau comunişti, aceasat se făcea de comun acord cu Secţile de Presă şi Cadre al C.C.);  aprobarea planurilor editoriale şi ale publicaţiilor periodice (din 1927, împreună cu Secţia Presei a C.C.); controlul prealabil şi postcontrolul literaturii, coorodnarea şi controlul îndeplinirii planului editorial şi de producţie al editurilor; evidenţa statistică a importului şi exportului literaturii; acordarea permisiuniii de organizare a conferinţelor, dezbaterilor etc.; controlul asupra radiodifuziunii, epurarea de pe piaţa cărţii şi din biblioteci a literaturii dăunătoare (examinarea şi evaluarea acestei literaturi); analiza politico-ideologică a literaturii în curs de apariţie.[8]

În 1938, în perioada de apogeu a activităţii,  în componenţa Glavlitului intrau următoarele (15) sectoare:

„a) sectorul de apărarea secretelor militare şi de stat;

 b)    „   ”         controlul literaturii străine

 v)    „    ”        controlul spectacolelor şi al radiodifuziunii

 g)    „   ”          controlul lit. social-politice

 d)    „   ”         controlul lit. artistice

 e)     „   ”         controlul lit. tehnico- ştiinţifice

 j)      „   ”        controlul lit. pe teme agricole şi rurale

 z) controlul ziarelor

 i) sectorul epurării operelor interzise

 k) sectorul planificării şi al finanţelor

 l) direcţia economică

 m) secţia de cadre

 n) secţia specială

 o) inspecţia generală

 p) secretariatul pentru probleme generale şi juridice”[9].

În anul 1947 în componenţa Glavlitului intrau şapte sectoare, dintre care (doar) unul se ocupa de păstrarea secretelor de stat şi militare, încă unul controla informaţia corespondenţilor străini trimisă din URSS, iar celelalte cinci se ocupau cu cenzura ideologică[10].

În 1991, „Agenţia pentru apărarea secretelor de stat în presă”,  urmaşa Glavlitului, în pragul desfiinţării, avea (iarăşi) două secţii principale:

Direcţia tipăriturilor şi instituţiilor editoriale 

Sectorul lit. tehnico-ştiinţifice

Sectorul lit. economice şi social-politice

Secţia postcontrolul tipăriturilor

Sectorul pentru activitatea cu întreprinderile poligrafice

 

Direcţia Literatură străină

Sectorul SUA, Anglia şi ţările limbilor orientale

Sectorul limbilor romano-germanice

Sectoul pregătirii documentelor normative

Secţia coordonării inter-republicane

Sectorul ziare, radio şi televiziune

Sectorul pentru studierea tipăriturilor destinate exportului

Sectorul consultativ al legii presei şi al altor mijloace de informare în masă a URSS.[11]

Chiar dacă structura Glavlitului a suferit diverse transformări de-a lungul anilor, principiul de organizare a rămas acelaşi: sectoarele erau împartite în subsectoare sau secţii (unităţi), în care lucrau funcţionarii specializaţi în anumite domenii: tehnică, ştiinţe naturale, agricultură etc. Structurile subordonate (cenzura republicană, regională) imitau structura instituţiei centrale. Constituirea Glavlitului şi a instituţiilor similare din blocul comunist a avut loc în preajma sau imediat după un război (primul război mondial şi războiul civil în Rusia, al doilea război mondial), structura instituţiei a imitat structura militară (şi în România secţiile cenzurii se numeau unităţi). În timpul celui de-al doilea război mondial toţi cenzorii (din Glavlit, republici unionale, regiuni şi raioane) au fost consideraţi în servicu militar activ (conform unui decret din 2 iunie 1942)[12]. Militarizarea structurilor de stat nu a fost legată doar de conflictele armate, ci şi de visul conducătorilor de a-şi întări puterea (în special pe vremea lui Stalin, când nomenklaturiştilor li se atribuiau titluri militare, destul de înalte[13]).


[1] Liliana Corobca, „O privire cronologică asupra procesului de epurare a cărţilor în URSS” în Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), Bucureşti, Ed. Tritonic, 2010, pp. 15-36.

[2] Цензура в Советском Союзе, ed. cit., p. 575.

[3] Am analizat fenomenul epurării cărţilor în Uniunea Sovietică şi în România comunistă în vol. Epurarea cărţilor , ed. prefaţă, note de Liliana Corobca, Buc., Ed. Tritonic, 2010.

[4] A.V. Blium, op. şi sursa citată.

[5] Jean-Louis Guereňa, „Pout une histoire de la censure. Censures, censeurs, censuré(e)s” în Figures de la censure dans les mondes hispanique et hispano-américain / dir. Juan Carlos Garrot, Jean-Louis Guereňa et Monica Zapata; avec la participation de José Manuel Munoz, Ricardo Saez, Hélène Rabaey et al., Paris, Editions INDIGO & Côté-femmes, 2009, p. 92.

[6] История советской политической цензуры, ed. cit., pp. 257-261.

[7] Ibidem, pp. 35-36.

[8] M. V. Zelenov, op. şi sursa cit.

[9] История советской политической цензуры…, ed. cit., p. 270.

[10] A.V. Blium, op. şi sursa citată.

[11] История советской политической цензуры…, ed. cit., pp. 400-401.

[12] Ibidem, p. 85.

[13] Al. Iakovlev., op. cit., pp. 126-127.

 

(fragment din prefata culegerii de documente  „Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977”, vol. I, in cursa de apariţie…)

Anunțuri

Etichete: , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: