poezii de Alexandru Busuioceanu

 

E prea-ntuneric E prea-ntuneric

Cerul e-o boltă neagră deasupra mea

Nu văd drumul

Ca să-l pot lumina

un soare de spaime în mine aprind

 

                        *

Nu mai eram în nici o parte Unii plecaseră

Umpleau alţii golul ce-l lăsăm în umbră

Îmi bătea inima de miezul nopţii

Aveam s-ajung ştiam, în ceasul de pe urmă

 

Dar eu nu pentru voi vorbeam sau pentru alţii

Cât de departe de auz cuvântul!

Eu umblam singur drumu-mi singur

Cu mine şi cu voi de mână timpul

 

                               *

 

Nu vreau teroarea de-a fi, de-a nu fi

printre mii de obiecte, frumuseţi convergente

a muri-ncet, pe-ntuneric, în genunchi

în aşteptare-amară de miracole absente

 

Înger înşelător

 

Frumos trup alb impur

în umbroasa dumbravă-ntins-a păcatului

Mătăsos înger al meu vis înşelător

cu amăgirea aripă de umbră

pe umărul ispititor

 

Pe sânul tău înfiorată rotunzime

lumina de-aur a acestui cer expiră

Bătaia inimii-n secret dorinţe cheamă

şi arzătoare buze-n carne pun

amare viorii aureole

 

Umbră adâncă A muri Abandonare

Obscură peşteră a timpului Cădere

Aripă şi prăpastie Rănită inimă

Orb sufletul în tine se scufundă

 

Frântă e viaţa Nu e drum de-ntoarcere

Dă-mi mâna înger al pierzării

Voi trece podurile sfărâmate ale paradisului

 

Acolo-ntre ruine negru înalt

porticul morţii aşteaptă în abisuri

 

 

Trup curtean dumnezeiesc de trist

 

Pur spectacol de Om

Trup curtean dumnezeiesc de trist

floare de gând şi de nerv

Vis e carnea ta după chimia cerească

undă coasta ta şi seminală mânia

de dragon profund a sexului tău

 

În durata de lumină trăind

visul ia culoarea ochilor tăi

Adevărul nu pătrunde-n pupilă

şi-n fundul privirii tale te separi

de iubirea, de rana şi cântu-n care te-ai născut

 

Singurătatea ta aspiră la condiţia perfectă

gol un zeu pe norul atic

Durerea ta fum fără memorie

Mai uşoară cenuşa decât umbra

când arsă într-o clipă îţi e frumuseţea

 

*

 

Fii tu lumina mea Fii apa

unde să mă cufund eu

şi s-aştept şi să tac

adânc

piatră-ntre pietre

 

A nu fi

 

Te doare să priveşti te doare?

Azurul ca un sânge îţi apasă pleoapele

Ca un cuţit gândul îţi sfâşie sufletul

Lasă-l să te sfâşie lasă-l

Nu va cunoaşte nimeni secretul

Închide ochii asupra acestui arbore-n lacrimă

Ai la picioarele tale drumul Acest curcubeu

Singurătate singurătate şi-uimire

Pune piciorul Urcă Urcă

 

Pe-acelaşi drum coborât

bulgăre de lumină

când veneai fraged de aurorele tale!

 

 

Căinţă

 

Totul Spiritul cere totul

Coboară iar lumină-a mea

Libertate scumpă Înger crud

Înţelepciune Chemare Dor

care-ai ştiut să-aprinzi

în trandafirişul zilelor nopţilor

floarea-arzătoare-a sângelui

a sufletului meu nemuritor

 

Coboară şi consolează-mă

de ce-am pierdut în viaţă

de ce n-am ştiut să câştig

n-am-şti-ut-să-câş-tig

în numele tău în spiritul meu

                 

        

 

  *

Şi-acum că vă aflaţi la capăt

oameni ca şi copiii, şi tot speraţi

în voi veghează şi­-acum o lumină

Ce stea rămâne oare în memorie

ce stea în nimbul ei ca un miracol?

 

 

Nimb

 

Deşteaptă-te deşteaptă-te

Noaptea-a lăsat să cadă rumoarea astrelor

Mâinile mele te-au chemat pe deasupra secolelor

Tot peisagiul e de miracol

şi-n braţele lui, roză mistică, trupul tău necorupt

în flăcări arde

 

Pământul ne mai ţine încă în tăcerea lui

în miresmele-n răşinele lui

leneş paradis stins

Dar mâinile mele nu se odihnesc

au şi atins un spaţiu invulnerabil

şi pentru prima oară – deşteaptă-te deşteaptă-te

o lume fără teamă ne acopere

din care-ieşim şi-n care-intrăm

goi, fără oboseală

fără ieri şi fără mâine

 

Totul e trecere

Focul şi cenuşa lui

această scară de cristal ce urcă în Origine

Totul se-ntoarce la-nceputuri

lumea în cercurile ei

cerul în numerele lui

tu eu

– şi acest nimb de necrezut

ce ne-nfăşoară-n candidele scutece

în scutecele-n care ne-am născut

în veacuri

în frageda în verdea dimineaţă a lumii

 

Peisaj

 

Coapsele-nguste renunţând la secret

o fugă elastică alunecă prin fibre

şi-ntr-un goticism împletit al genunchiului

Sub gleznă o vână mică bătea

grăbit ca o guşă de şopârlă

 

În fotoliul incapabil de-a se adapta

atâtor sinuozităţi

braţul iubitului îi încinge mijlocul

care exagerează-anticipând

în vreme ce voci pe care ea nu le-aude

o măgulesc mai mult violent decât gingaş

Inutilă neliniştea lămpii

Lumina-şi pierde orice indiscreţie

în intimitatea revelată

 

Un covor e o junglă

o moarte dulce de gazelă lângă izvor

Dintr-odată o gheară avantajoasă

face să ţâşnească din carne amorul

Vulnerabili duşman şi pradă

O singură rană îi doboară

Aceeaşi îi va trezi să cunoască şi zorile

                                                                   (Fructul de a trăi)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: