INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE. CEHOSLOVACIA.

Din 1948 până în 1953 în Cehoslovacia a dominat cenzura de partid, împărţind  atribuţiile şi responsabilitatea cu editorii şi redactorii, activişti de încredere ai partidului. La fel ca în alte ţări ale blocului comunist, această etapă s-a caracterizat prin desfiinţarea librăriilor private, epurarea cărţilor, adăugând excesul de zel al redactorilor în aplicarea politicii de partid.  La 22 aprilie 1953, a luat fiinţă Oficiul Controlului de Stat al Presei, organ guvernamental nonpublic, încorporat, din 1954, Ministerului de Interne. Principala sarcină: de a controla mass-media şi toate activităţile cultural-artistice. Acest serviciu a subordonat necesităţilor şi intereselor de partid întreaga presă şi cultură cehă, prin măsuri atât „prescriptive”, cât şi „proscriptive”[1], care au dus la o puternică formă de autocenzură. Existenţa cenzurii nu a fost admisă public până în 1966 („18 ani clandestini, dar cei mai eficienţi”[2]). Din acest an, Oficiul îşi schimbă numele şi trece în subordinea C.C. al P.C. Cehoslovac.

Declaraţia privind desfiinţarea cenzurii în 1968 a fost una formală, deşi ideea s-a vehiculat intens („La 26 iunie [1968] a fost abolită cenzura din presa scrisă, din radio şi televiziune.”[3]). De fapt, în 1966 se adoptase o nouă lege a presei, la care se va renunţa în 1968, pe vremea lui Dubcek[4] ( „din 1969 cenzorii sunt înlocuiţi cu redactorii”[5]),  pentru o foarte scurtă perioadă, căci după invazia sovietică instituţia cenzurii a fost rapid reîinfiinţată şi s-a numit Oficiul pentru Presă şi Informaţii, poreclit „Utisk” – represiunea. Transformat în anii ’80 în Oficiul Federal pentru Presă şi  Informaţii, instituţia avea şase sarcini generale: de a propune şi de a implementa politica guvernamentală pentru presă şi informaţii; de a înregistra presa periodică; de a asigura protecţia intereselor de stat; de a supraveghea importul materialelor străine şi de a controla distribuirea publicaţiilor tipărite în Cehoslovacia de editori străini sau difuzate de agenţii de presă străine; de a acorda autorizaţii redactorilor şefi care nu sunt de naţionalitate cehă; de a autoriza organizaţiile care au dreptul să primească şi să difuzeze publicaţii periodice. „Protecţia interesului de stat” acorda acestui oficiu puteri nemăsurare pentru a restricţiona difuzarea informaţiei.[6] În anii ’80, sub regimul lui Husák[7], apare literatura în regim samizdat.

---

[1] Atât măsuri legale, cât şi legi nescrise.

[2] Zdenek Krystufek, The Soviet Regime in Czechoslovakia, East European Monographs, Boulder, Distributed by Columbia University press, New York, 1981 (Cap. 17. „Censorship and Information”), p. 128.

[3] Elena Iuliana Lache, Relaţii internaţionale în perioada Războiului Rece, Bucureşti, Ed. Fundaţiei România de mâine, 2009, p. 142.

[4] Alexander Dubček (1921-1992) – prim secretat al PCC (1968-1969), iniţiatorul unor reforme de liberalizare a regimului comunist (primăvara de la Praga), reprimate de armata sovietică.

[5] Zdenek Krystufek, op. cit.,  p. 129.

[6] Jonathon Green, op. cit.,  pp. 134-135.

[7] Gustáv Husák (1913-1991) – Secretarul general al P.C. Cehoslovac (1969-1987), Prezidentul Republicii

Socialiste Cehoslovace (1975-1989).

 

fragment din INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE
ÎN ROMÂNIA. 1949-1977. VOL. I
Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE. GLAVLIT (III)

Activitatea cenzurii poate fi urmărită din rapoartele pe care le făcea Glavlitul sau din notele comisiilor de partid care controlau şi analizau (uneori foarte critic) intervenţiile făcute de cenzori. Într-o notă în care Glavlitul  încerca să convingă CC de necesitatea controlului editurilor (prealabil şi postcontrol) de către organele sale, se menţionează că în anul 1925: „cu îndreptări ale Glavlitului au apărut 683 de cărţi, 1215 din aceste îndreptăti aveau caracter politico-ideologic.”[1].

În raportul de activitate a Glavlitului pe anul 1939[2] se enumeră cele mai frecvente erori din presă (unele le întâlnim şi în presa românească):

trebuia tipărit                                    a fost tipărit

istoric                                                 isteric

socialism                                            capitalism

de clasă                                              de casă

besstraşnâi (neînfricat)                      straşnâi (straşnic, fioros)

porocinosti (depravare, viciu)           procinosti (tărie, rezistenţă)

predsedateli (preşedinte)                   predateli (trădător)

prevraşcenie (transformare)              prekraşcenie (încetare)

La 29 iulie 1944, în „Nota AGITPROP-ului către secretarul CC VKP (b) A. S. Şcerbakov despre rezultatul verificării Glavlitului”[3]  este analizată activitatea Glavlitului. Direcţia propagandei a controlat activitatea cenzurii la efectuarea controlului prealabil al literaturii tipărite. La început, sunt aduse două exemple de activitate pozitivă a instituţiei, când s-au scos unele materiale pe bună dreptate, după părerea autorului notei. „Dar, în acelaşi timp, şeful Glavlitului şi funcţionarii aparatului Glavlit au comis unele exagerări serioase în aprecierea unor lucrări”[4]: e dat drept exemplu articolul academicianului Vavilov „Lenin şi fizica contemporană”, interzis de Glavlit pentru „greşeli grosolane de ordin idealist şi empiriocriticism”. Şi autorul note explică demersul lui Vavilov, care prezintă în mod adecvat analiza leninistă privind „criza fizicii” şi pune în valoare importanţa lucrării lui Lenin „Materialism şi empiriocriticism”… deci nu era cazul să fie interzis… Sunt citate şi alte lucrări, considerare de cenzori „dăunătoare politic” în mod nejustificat: „Uneori cenzura descoperă greşeli de redactare, considerându-le politice. De pildă, într-o poezie din antologia «Poezia tinerilor poeţi ucraineni» , se află fraza: «Şi neamţul a zbierat: Să taci, bătrâne!». Cenzorul a subliniat fraza considerând-o greşeală politică, pentru că expresia «Să taci, bătrâne» e politicoasă şi nu trebuia atribuită unui neamţ.”[5] În urma controlului, se constată că „cenzorii nu poartă destulă responsabilitate pentru materialul vizat”, părerea cenzorului „i se aduce la cunoştinţă şefului Glavlitului în mod oral, ceea ce duce la lipsa de responsabilitate”. Propuneri: „Să se instituie o strictă răspundere faţă de materialul cenzurat. Concluziile privind intervenţiile cenzorilor să fie scrise.[...] Să se introducă prezentarea în fiecare zi la Direcţia Propagandei CC a datelor despre ediţiile care nu primesc bun de tipar, cu indicarea exactă a motivului interzicerii”[6].

Desigur, erau nenumărate cazuri de exagerare a cenzorilor, care ajungeau să facă parte din folclorul comunist, circulând mai ales în mediul scriitoricesc. În antologia Copiii sovietici,  o poezie nevinovată a celebrului poet pentru copii, S. Marşak, Bagaj (despre  călătoria unei doamne cu căţelul), este interzisă pe motiv că ar sugera unele deficienţe ale Ministerului Transportului. Cenzorul citează, în raportul său, strofa următoare:

O doamnă a depus pentru bagaj

Divanul, geanta şi un sac de voiaj.

O cutie, un coş şi-ncă o cutiuţă

Şi o căţeluţă micuţă.

apoi comentează:

„Mai departe, în scopul reprezentării Comisariatului Popular al Căilor Ferate[7], versurile transmit, în aceeaşi manieră, felul cum căţelul a crescut pe drum. [...] Pentru copiii proletari antologia nu este adecvată. În general, nu se simte în ea tendinţa de a face din copil un activist pe tărâm social.”[8]

Primul şef (oficial) al Glavlitului, Nikolai Meşceriakov, unul dintre conducătorii Direcţiei Agitprop a CC (despre care se spune că ar fi condus de facto cenzura până în 1927[9]) „după ce a fost numit în funcţie (formal), a fost trimis în concediu şi, la întoarcere, postul era ocupat de Lebedev-Poleanski”[10], în unele surse numele lui Meşceriakov nici nu este menţionat, primul şef al cenzurii fiind considerat P. I. Lebedev-Poleanski[11], comunist de încredere, personaj destul de erudit, inteligent, atent; i se datoreşte faptul că a făcut tot posibilul ca Glavlit să-şi lărgească sfera de influenţă şi să deţină cât mai multă putere[12]. În 1931, conducătorul Glavlitului este numit Boris Volin, care era adeptul unificării tututor tipurilor de cenzură, precum şi a subordonării instituţiilor republicane, id est crearea pe baza Glavlit RSFS Ruse a Glavlit URSS. O scurtă perioadă de timp, directorul cenzurii a fost S. B. Ingulov, care pe mulţi i-a trimis la moarte sau prin puşcării, sfârşind şi el la fel, fiind împuşcat (considerat duşman al poporului, care „nu inspiră încredere din punct de vedere politic”[13]).  Primii conducători ai Glavlitului mai aveau oarecare veleităţi literare sau publicistice, scriseseră câte o carte în tinereţe,  dar următorii  şefi ai cenzurii erau activişti obedienţi, care puteau cu succes îndeplini orice altă funcţie în aparatul de partid. În perioada războiului, şeful Glavlit este N. G. Sadcikov, după  urmează C. C. Omelcenko. Cel mai longeviv conducător al Glavlitului este Pavel Romanov, care a deţinut această funcţie, cu câteva scurte întreruperi, din 1957-1986; „Romanov a reprezentat funcţionarul tipic de partid care nu se distingea printr-o intelegenţă specială, dar conducea cu fermitate conform liniei partidului”[14].

---

[1] Цензура в Советском Союзе..., ed. cit., p. 97. Traducerile din limbi străine ne aparţin.

[2] История советской политической цензуры…, ed. cit., p. 323. Referatul are 6 părţi: I. Cantitatea muncii şi personalul organelor cenzurii; II. Calitatea muncii organelor cenzurii; III. Greşelile scăpate de organele cenzurii; IV. Controlul literaturii străine care spseşte din străinătate; V. Activitatea de epurare a literaturii dăunătoare din p. de vedere politic; VI. Concluzii.

[3] История советской политической цензуры…, ed. cit.,  pp. 86-89.

[4] Ibidem, p. 87.

[5] Ibid., p. 88.

[6] Ib., p. 89.

[7] „Narkomputi”, în text (Наро́дный комиссариа́т путе́й сообще́ния).

[8] Цензура в Советском Союзе…  ,ed. cit.,  p. 108. „Pretenţia faţă de această poezie îndrăgită de copii e de-a dreptul anecdotică;  asemenea anecdote, adevărate şi uneori exagerate, circulau mereu în mediul literar”, notează V. Volovnikov.

[9] „Zensur in der Sowjetunion“, http://de.wikipedia.org/wiki/Zensur_in_der_Sowjetunion, accesat la 12 februarie 2011.

[10] M. V. Zelenov, op. şi sursa citată.

[11] Conducătorii Glavlitului: Lebedev-Poleanski P.I. (1922-1931),Volin B.M. (1931-1935), Ingulov S.B. (1935-1938), Sadcikov N.G. (1938-1957), Romanov P.K. (1957-1965, 1965-1986), Ohotnikov A.N. (1965-1966), Boldâriov V.A. (1986-1991) în Цензура в Советском Союзе. 1917-1991, ed. cit., p. 575.

[12] M. V. Zelenov, op. şi sursa citată.

[13] Цензура в Советском Союзе.., ed. cit., p. 72.

[14] V. A. Solodin, op. cit., p. 318.

fragment din “Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977″, ediţie, prefaţă şi note de Liliana Corobca, in curs de apariţie…

 

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE. Glavlit (II).

Perioada anilor 1917-1922, prima etapă a cenzurii comuniste, este foarte importantă şi i-am acordat mai multă atenţie în prefaţa volumului Epurarea cărţilor în România[1]. .

Glavlit  s-a descifrat „Direcţia Generală pentru Literatură şi Tipărituri” până în 1933, fiind în subordinea Narkompross-ului (Comisariatul Popular al Educaţiei). Ulterior se va numi „Direcţia Comisarilor Poporului pentru apărarea secretelor militare şi de stat în presă”. Iar din 1946 se va subordona Consiliului de Miniştri. Până în 1991 instituţia şi-a schimbat de 11 ori denumirea[2], toate titlurile păstrând sintagma „apărarea secretului de stat”.

Prima operaţie de mare anvergură a cenzurii sovietice a fost epurarea cărţilor. La început cărţile se distrugeau pur şi simplu, iar din 1926 în marile biblioteci se formează „fondurile speciale” – unde, la ordinul cenzurii, se păstrau cărţile şi publicaţiile periodice care puteau fi consultate numai pe baza unor aprobări speciale. Primele depozite s-au format pe baza unor fonduri secrete existente încă înainte de revoluţie. În perioada sovietică aceste fonduri au atins cifre gigantice: în anul 1987, în unele biblioteci cu depozit secret se aflau un milion şi jumătate de cărţi şi publicaţii periodice. Arlen Blium, cercetător al cenzurii comuniste, se referă la „Bibliocidul total” din perioada comunistă, când descrie procesul de epurare a cărţilor[4]. Distrugerea în masă a patrimoniului a avut un efect devastator asupra noilor generaţii. Cenzura a urmărit „crearea omului nou”, afectând, de fapt, identitatea naţională şi personală. Unii specialişti, urmărind fenomenul cenzurii în raport cu identitatea, consideră  că „cenzurarea conduce, de fapt, la negarea într-o anumită măsură, a identităţii celuilalt”[5]. Distrugerea susţinută a culturii, a patrimoniului naţional, reprimarea autorilor din primii ani de instaurare a cenzurii comuniste a contribuit  la „modificarea genetică” a noilor generaţii, cu repercusiuni profunde în societăţile post-totalitare.

În 1922 Glavlitul avea două secţii[6]:

1) „Literatură”: care făcea cenzura politică şi militară a tuturor tipăriturilor; alcătuia lista cărţilor interzise ruseşti şi străine (care sosesc în ţară).

2) „Secţia administraţie-instructaj”: care avea funcţii de control a editurilor, tipografiilor, librăriilor, bibliotecilor, instruirea secţiilor din provincie; urmărea activitatea personalului din tipografii, edituri etc., fiind în strânsă legătură cu GPU; trimitea oamenii pentru controlul pe teren; trimitea ordine şi note în provincie, solicitând rapoarte de activitate (mai existau şi unităţile „Secretariat” şi „Bibliotecă şi arhivă”).

În decretul despre înfiinţarea instituţiei, atribuţiile Glavlitului erau: controlul prealabil al tipăriturilor periodice şi neperiodice, al desenelor, fotografiilor, hărţilor etc., eliberarea permiselor (vizelor) de tipărire, alcătuirea listelor cu publicaţii interzise pentru vânzare şi difuzare etc;  Glavlitul şi organele sale interzic publicarea şi difuzarea operelor: a) care fac agitaţie contra puterii sovietice, b) care divulgă secretele de stat ale Republicii, c) care tulbură opinia publică prin comunicarea informaţiilor false, d) care au caracter pornografic.” [7]

Iată cum au evoluat atribuţiile Glavlitului în doar câţiva ani (în 1927): autorizarea apariţiei şi desfiinţării edituror şi publicaţiilor periodice; aprobarea editorilor şi a redactorilor (dacă erau comunişti, aceasat se făcea de comun acord cu Secţile de Presă şi Cadre al C.C.);  aprobarea planurilor editoriale şi ale publicaţiilor periodice (din 1927, împreună cu Secţia Presei a C.C.); controlul prealabil şi postcontrolul literaturii, coorodnarea şi controlul îndeplinirii planului editorial şi de producţie al editurilor; evidenţa statistică a importului şi exportului literaturii; acordarea permisiuniii de organizare a conferinţelor, dezbaterilor etc.; controlul asupra radiodifuziunii, epurarea de pe piaţa cărţii şi din biblioteci a literaturii dăunătoare (examinarea şi evaluarea acestei literaturi); analiza politico-ideologică a literaturii în curs de apariţie.[8]

În 1938, în perioada de apogeu a activităţii,  în componenţa Glavlitului intrau următoarele (15) sectoare:

„a) sectorul de apărarea secretelor militare şi de stat;

 b)    „   ”         controlul literaturii străine

 v)    „    ”        controlul spectacolelor şi al radiodifuziunii

 g)    „   ”          controlul lit. social-politice

 d)    „   ”         controlul lit. artistice

 e)     „   ”         controlul lit. tehnico- ştiinţifice

 j)      „   ”        controlul lit. pe teme agricole şi rurale

 z) controlul ziarelor

 i) sectorul epurării operelor interzise

 k) sectorul planificării şi al finanţelor

 l) direcţia economică

 m) secţia de cadre

 n) secţia specială

 o) inspecţia generală

 p) secretariatul pentru probleme generale şi juridice”[9].

În anul 1947 în componenţa Glavlitului intrau şapte sectoare, dintre care (doar) unul se ocupa de păstrarea secretelor de stat şi militare, încă unul controla informaţia corespondenţilor străini trimisă din URSS, iar celelalte cinci se ocupau cu cenzura ideologică[10].

În 1991, „Agenţia pentru apărarea secretelor de stat în presă”,  urmaşa Glavlitului, în pragul desfiinţării, avea (iarăşi) două secţii principale:

Direcţia tipăriturilor şi instituţiilor editoriale 

Sectorul lit. tehnico-ştiinţifice

Sectorul lit. economice şi social-politice

Secţia postcontrolul tipăriturilor

Sectorul pentru activitatea cu întreprinderile poligrafice

 

Direcţia Literatură străină

Sectorul SUA, Anglia şi ţările limbilor orientale

Sectorul limbilor romano-germanice

Sectoul pregătirii documentelor normative

Secţia coordonării inter-republicane

Sectorul ziare, radio şi televiziune

Sectorul pentru studierea tipăriturilor destinate exportului

Sectorul consultativ al legii presei şi al altor mijloace de informare în masă a URSS.[11]

Chiar dacă structura Glavlitului a suferit diverse transformări de-a lungul anilor, principiul de organizare a rămas acelaşi: sectoarele erau împartite în subsectoare sau secţii (unităţi), în care lucrau funcţionarii specializaţi în anumite domenii: tehnică, ştiinţe naturale, agricultură etc. Structurile subordonate (cenzura republicană, regională) imitau structura instituţiei centrale. Constituirea Glavlitului şi a instituţiilor similare din blocul comunist a avut loc în preajma sau imediat după un război (primul război mondial şi războiul civil în Rusia, al doilea război mondial), structura instituţiei a imitat structura militară (şi în România secţiile cenzurii se numeau unităţi). În timpul celui de-al doilea război mondial toţi cenzorii (din Glavlit, republici unionale, regiuni şi raioane) au fost consideraţi în servicu militar activ (conform unui decret din 2 iunie 1942)[12]. Militarizarea structurilor de stat nu a fost legată doar de conflictele armate, ci şi de visul conducătorilor de a-şi întări puterea (în special pe vremea lui Stalin, când nomenklaturiştilor li se atribuiau titluri militare, destul de înalte[13]).

---

[1] Liliana Corobca, „O privire cronologică asupra procesului de epurare a cărţilor în URSS” în Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), Bucureşti, Ed. Tritonic, 2010, pp. 15-36.

[2] Цензура в Советском Союзе, ed. cit., p. 575.

[3] Am analizat fenomenul epurării cărţilor în Uniunea Sovietică şi în România comunistă în vol. Epurarea cărţilor , ed. prefaţă, note de Liliana Corobca, Buc., Ed. Tritonic, 2010.

[4] A.V. Blium, op. şi sursa citată.

[5] Jean-Louis Guereňa, „Pout une histoire de la censure. Censures, censeurs, censuré(e)s” în Figures de la censure dans les mondes hispanique et hispano-américain / dir. Juan Carlos Garrot, Jean-Louis Guereňa et Monica Zapata; avec la participation de José Manuel Munoz, Ricardo Saez, Hélène Rabaey et al., Paris, Editions INDIGO & Côté-femmes, 2009, p. 92.

[6] История советской политической цензуры…, ed. cit., pp. 257-261.

[7] Ibidem, pp. 35-36.

[8] M. V. Zelenov, op. şi sursa cit.

[9] История советской политической цензуры…, ed. cit., p. 270.

[10] A.V. Blium, op. şi sursa citată.

[11] История советской политической цензуры…, ed. cit., pp. 400-401.

[12] Ibidem, p. 85.

[13] Al. Iakovlev., op. cit., pp. 126-127.

 

(fragment din prefata culegerii de documente  ”Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977″, vol. I, in cursa de apariţie…)

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE. Glavlit (I).

Treptat, se pregătea terenul pentru centralizarea sistemului cenzorial. Motivul principal al constituirii Glavlit-ului nu consta în calitatea îndoielnică a cenzorilor sau a muncii lor, căci toate instituţiile făceau, în general, exces de zel, ci că, fiind prea multe – Cenzura Militară, Tribunalul Revoluţionar, Editura de Stat şi alte structuri subordonate acestora – erau greu de coordonat şi de controlat, la rândul lor. Sarcina dificilă a unificării cenzurii i-a revenit lui Troţki, care a întocmit o serie de rapoarte, referate, propuneri despre organizarea cenzurii, care vor duce, pe data de 6 iunie 1922, la apariţia Glavlit-ului. La 4 mai 1921, Troţki prezintă un referat despre activitatea Comisiei pentru tipărituri, după audierea căruia Biroului Politic hotărăşte elaborarea unor proiecte privind difuzarea cărţilor şi ziarelor etc.[1]  La 22 martie 1922, un grup de înalţi funcţionari de stat: Unşliht, Meşceriakov, Lunaciarski, Iakovlev[2] au prezentat rapoarte „Despre cenzura politico-militară a Direcţiei Politice de Stat”. În cadrul acelei şedinţe s-a stabilit:

„a) a se considera necesară unirea tuturor tipurilor de cenzură într-un singur centru (Narkompros[3]), iar conducerea tipografiilor să rămână sub controlul GPU[4].

b) în fruntea cenzurii să fie numită o persoană de către Narkompros, cu consilieri de la oficiul militar şi GPU.”[5]

Tot în cadrul acestei şedinţe s-a hotărât „aprobarea propunerii lui Meşceriacov de a elibera de obligaţia de a cenzura Editura de Stat, Presa sovietică de partid, Direcţia Generală a educaţiei politice, CC al PCRus.[6] şi Cominternul”[7] (adică toate instituţiile care deţineau controlul în diverse domenii legate de tipărituri).

Direcţia Generală pentru literatură şi tipărituri, Glavlit-ul[8], s-a înfiinţat pe data de 6 iunie 1922, denumirea instituţiei fiind preluată de la vechea instituţie ţaristă: „Glavnoje upravlenie po delam pechjati”– „Direcţia Generală pentru treburile presei”[9]; este interesant că şi instituţia identică din România preia o veche direcţie care exista şi înainte, „Direcţia presei” (nu e preluat doar titlul, ci şi funcţionarii).

Printre atribuţiile instituţiei (Glavlit), la înfiinţare, erau incluse: controlul prealabil al tipăriturilor periodice şi neperiodice, al desenelor, fotografiilor, hărţilor etc., eliberarea permiselor (vizelor) de tipărire, alcătuirea listelor de tipărituri interzise pentru vânzare şi difuzare etc. Unul din capitolele decretului de constituire a cenzurii prevede:

„Glavlitul şi organele sale interzic publicarea şi difuzarea operelor:

a) care fac agitaţie contra puterii sovietice,

b) care divulgă secretele de stat ale Republicii,

c) care tulbură opinia publică prin comunicarea informaţiilor false,

d) care au caracter pornografic.” [10]

La 25 iunie 1922, Troţki îi trimite (în regim „strict-secret”) lui Meşceriakov o notă „despre politica editorială”. După ce afirmă că „literatura artistica are astăzi o enormă semnificaţie”, critică vehement „literatura burgheză care influenţează tineretul muncitor şi îl otrăveşte”, ajungând la concluzia: „Trebuie să edităm în cantităţi mari şi cât mai repede acele opere literare , care sunt pătrunse de spiritul nostru.”[11]

Politica cenzurii în privinţa editurilor era să le desfiinţeze fie cu forţa, fie pe calea convingerii.[12]. O circulară a Glavlit-ului din 22. XII. 1922[13] cerea înregistrarea tuturor editurilor pentru a vedea „care este fizionomia fiecărei edituri”, cine o sponsorizează, ce legături are cu străinătatea (dacă are), cine face parte din comitetul de redacţie, dacă nu sunt elemente dubioase din punct de vedere politic, antisovietice. Desfiinţarea nu s-a făcut imediat, ci pe parcursul câtorva ani, invocându-se motive „serioase” (cu cât editurile erau mai bune, cu atât era mai rău, după cum observă A. V. Bljum[14]), deşi soarta lor a fost de la bun început pecetluită. Procesul de desfiinţare al editurilor a durat din 1922 până în 1929.

---

[1] Bolshaja cenzura. Pisateli i jurnalisty v Strane Sovetov.  1917-1956 gg., Dokumenty, sostavitel: L. V. Maximenkov, Izd. Materik, S. Petersburg, 2005 [Marea cenzură. Scriitorii şi jurnaliştii în Ţara Sovietelor], p. 26. Referatul nu este inclus, doar procesul-verbal.

[2] Unşliht Iosif Stanislavovici (1879-1938) – activist de partid şi de stat. Din 1921 – vice director al VCK (strămoşul NKVD) şi GPU, 1925-1930 – vice preşedintele Comisariatului Forţelor Revoluţionare ale URSS, 1933-1935 – şeful Direcţiei Generale a flotei aeriene civile.

    Meşceriakov Nicolai Leonidovici (1865-1942) – conducătorul Direcţiei Agitprop a CC al URSS.

     Lunaciarski Anatol Vasilievici (1875-1933) – conducătorul Comisariatului Popular al Educaţiei (Narkompros); acestuia i se va subordona Glavlit-ul până în 1933.

     Iakovlev (Epştein) Iakov Arkadievici (1896-1938) – activist de partid şi de stat, conducătorul Comisariatului Popular al Agriculturii.

[3] Narodnyi Komissariat Prosveshchenija – Comisariatul Popular al Educaţiei.

[4] Gossudarstvennoje Politicheskoje Upravlenie – Direcţia Politică de Stat.

[5] Bolshaja cenzura……, ed. cit., p. 42.

[6] RKP – Rossijskaja Kommunisticheskaja Partija – Partidul Comunist Rusesc; Comintern – Internaţionala Comunistă.

[7] Bolshaja cenzura……., idem.

[8] În anii 1922-1933 Glavlit-ul se subordona Narkompros-ului RSSR, o scurtă perioadă a anului 1953 (din martie până în octombrie) – Ministerului Afacerilor Interne al URSS, fiind Direcţia Generală II şi, din 1934 până la desfiinţare, în 1991 – Consiliului de Miniştri al URSS.

[9] Cenzura v Sovetskom Sojuze…, ed. cit., p. 33. În l. rusă „pechjati” înseamnă 1) presă, 2) tipărire, imprimare, tipar şi 3) ştampilă, pecete.

[10] Istorija sovetskoj politicheskoj cenzury , ed. cit., pp. 35-36, republicat în Cenzura v Sovetskom Sojuze…, ed. cit.,  pp. 32-33. Primele atestări privind epurarea cărţilor, înainte de constituirea Glavlit-ului, se găsesc într-un document din 13 septembrie 1921 despre vânzarea cărţilor în Moscova. Printre primele categorii de cărţi epurate au fost cele „pornografice şi cărţile cu conţinut spiritual.” („Din Protocolul nr. 59 al Şedinţei Biroului Politic al PC Rus.”, în Istorija sovetskoj politicheskoj cenzury, ed. cit., p. 34).

[11] Bolshaja cenzura……., ed. cit., p. 50.

[12] A.V. Bljum, Za kulisami «Ministerstva pravdy». Tajnaya istorija sovetskoj cenzury. 1917-1929. Sankt Petersburg, 1994

[În culisele «Ministerului adevărului». Istoria secretă a cenzurii sovietice]. Desfiinţarea editurilor particulare este analizată în Partea II, Cap.II: „Glavlit-ul şi editurile particulare”.

[13] Bolshaja cenzura…, ed. cit., p. 37.

[14] A.V. Bljum, Za kulisami «Ministerstva pravdy»…, ed. cit., p. 150.

“O privire cronologica asupra procesului de epurare a cartilor in URSS” , Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), ediţie, prefaţă şi note de Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2010, p. 19-21.

MOTTO

Cel mai preferat autor pentru motto la cărţile de cenzură este George Orwel. Desigur, al său Minister al Adevărului nici că putea fi mai potrivit pentru o carte despre cenzură. De câteva ori am mai întâlnit: „Lupta omului contra puterii este lupta memoriei contra uitării” de Milan Kundera. Specialiştii ruşi preferă cuvintele lui Evgheni Zamiatin: „Omul a încetat să fie o maimuţă, a biruit maimuţa în ziua când a fost scrisă prima carte. Maimuţa n-a uitat asta nici până azi: încercaţi, daţi-o o carte şi ea imediat o va rupe, o va pângări, o va distruge.” Am vrut ca motto-ul volumului meu să fie fragmentul: „Cuvioşii monahi umblau ca să descopere eretici şi binevoiau a-i bate cu toiegele în cap, rostogolindu-i în pulbere la marginea medeanurilor, pentru credinţa cea adevărată şi în numele lui Isus, Domnul milei; convoiuri de pricinaşi cu aceleaşi straie negre, făcând acelaşi semn al crucii, se grămădeau la poarta Patriarhiei, bătând groaznic război pentru vadul credincioşilor ori pentru vorbe. Măririle lumii treceau cu fală; oştenii cu semeţie.” Creanga de aur, de Mihail Sadoveanu. Apoi am găsi o carte ciudată, în care pe un cenzor îl chema, metaforic, Catoblepas, autorul explicându-ne: „În mitologia greacă catoblepaşii populau infernul; particularitatea lor consta în faptul că îşi mâncau propriile picioare. Or, când o republică moare, asta se întâmplă, pentru că ea îşi distruge propriul fundament.” Apologie de la censure, Laurent Goblot (Edition Subervie, 1959).

fragment din “Mecanismele cenzurii comuniste” (prefata).
INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE
ÎN ROMÂNIA
1949-1977
VOL. I
Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE – fragment din Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977. Documente. vol. I .Ediţie, prefaţă, şi note de Liliana Corobca

…….
. În România, instituţia cenzurii – DGPT (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor) s-a înfiinţat în 1949, după modelul instituţiei similare sovietice, Glavlit, care a apărut în 1922. În timp ce existenţa unei astfel de structuri instituţionale a fost posibilă doar în cadrul regimului comunist (nici naziştii, nici guvernele democratice nu au cunoscut instituţii precum Glavlitul), sistemul comunist din unele ţări (ale blocului sovietic) s-a putut dispensa de serviciile acestei instituţii, funcţionând fără fisuri. Ungaria şi Republica Democrată Germană nu au avut asemenea instituţii, iar desfiiinţarea Glavlitului din Bulgaria (1956) şi a DGPT din România (1977) nu a coincis nici măcar cu liberalizarea sistemului (sau cu căderea lui). Deci nu vom confunda noţiunea de „cenzură comunistă” cu instituţia cenzurii comuniste.
După părerea unui specialist rus al cenzurii (sovietice), D. Babicenko, ierarhia controlului ideologic de stat arăta în felul următor : „secretarul responsabil sau redactorul ediţiei – Glavlit – Direcţia propagandei – secretarul sau secretarii CC pentru ideologie – conducătorul suprem. Desigur, de întregul sistem era nevoie doar în cazuri rare. De obicei, activau doar câteva elemente ale acestui lung şir.” La această ierarhie, Arlen Blium adaugă autocenzura (menţionând că acest sistem s-a impus ăncepând cu anii 30). Nu doar instituţiile oficiale exersau cenzura: „Cenzura instituţională a fost doar o parte din suprimarea ideologică; o mare parte din ea a fost condusă direct de Partid, Ministerul Afacerilor Interne, poliţia secretă şi instanţele judecătoreşti.” . Tatiana Goreaeva, autoarea mai multor volume dedicate cenzurii comuniste, analizează complexitatea sistemului, care domina prin diverse mijloace – materiale şi morale, folosind metode rafinate de restricţie şi control. „Lipsa unei baze juduciare legitime, dictatura organelor de partid, birocraţia care domnea în toate sferele şi altele au dus la aceea că orice operă putea fi declarată dăunătoare din punct de vedere ideologic pe baza unor agumente fabricate în mod tendenţios.” Cenzura sovietică a presupus de la bun început crearea unui sistem dublu de înfăptuire a cenzurii politice: pe de o parte, cenzura mai mult ori mai puţin legitimă, incluzând urmărirea administrativ-judecătorească a persoanelor şi instituţiilor care încalcă listele secrete limitative, pe de alta, a folosit calea „constrângerii şi influenţării ideologice iscusite”, a provocării şi a crimei împotriva personalităţii. „Iată de ce, conchide autoarea, încercările de a limita noţiunea de cenzură sovietică doar la activitatea instituţiilor de stat destinate acestui scop, fără a lua în consideraţie metodele şi formele subtile ale diverselor tipuri de presiune şi influenţare este puţin productivă.” De aceea, în continuare, vom prezenta, pe scurt, principalele elemente ale ierarhiei cenzurii care nu se reduce, aşadar, doar la instituţia pe care o prezentăm în culegerea de faţă.
……….

Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală

La editura Herg Benet a aparut antologia “Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală”, coordonata de Igor Ursenco.

Cuprins:
Cornel NISTEA • „Lumină și aer pentru cactuși”

Gheorghe SCHWARTZ • „Caria”

Bedros HORASANGIAN • „Veronica”

Olimpiu NUŞFELEAN • „Ochii lui Gabriel”

Adrian IONIŢĂ • „Astenie”

Remus Valeriu GIORGIONI • „Faună de apartament sau Despre cum a scăpat autorul din ghearele cărţii”

Liviu ANTONESEI • „Raport despre două cupluri smulse realităţii, însoţit de un comentariu vag, imprecis, privind realitatea ca atare”

Attila F. BALÁZS • „Cina”

Șerban TOMȘA • „Ultima vânătoare”

Florica BUD • „www.Bombkamoda.com”

Diana ADAMEK • „Scrisorile de la El-Djari (fragment)”

Ovidiu BUFNILĂ • „Timpuri noi”

Lucian MERIŞCA • „Spune tot”

Carmen FIRAN • „Căciula rusească”

Grigore CHIPER • „Pirania”

Maria POSTU • „Cum să salvezi o pianină”

Horia GÂRBEA • „La Rovine… în câmpii…”

Ruxandra CESEREANU • „Haritina”

Oleg GARAZ • „Ocupanţii din ograda lu’ Gavril”

Matei BÂTEA • „Întoarcerea acasă”

Emilian GALAICU-PĂUN • „Milarepa Air Lines”

Vasile BAGHIU • „Distanţa de discreţie”

Alexandru PETRIA • „Moartea pornoromancierului”

Ştefan Doru DĂNCUŞ • „Ioan”

Ivona BOITAN • „La popa la poartă…”

Anamaria PERIDE • „Emoticoane (sau emoții, coane…)”

Emanuel POPE • „Bunicul divin”

Robert ŞERBAN • „Lili”

Felix NICOLAU • „Bulăii”

Adrian SUCIU • „Terminus”

Igor URSENCO • „Cum mi-am pierdut și regăsit în aceeași zi inocența”

Adrian BUZDUGAN • „Bliul”

Carmen Manuela MĂCELARU • „Viaţa pe un memory stick (sau De vorbă cu îngerul de pe monitor)”

Leonard ANCUȚA • „tristețea cîntărețului la trianglu”

Ionuţ CARAGEA • „Perechea de rezervă”

Liliana COROBCA – „Proză scurtă cu două animale în rol principal”

Florin IRIMIA • „După țigări”

Rucsandra POP • „Bărbatul și statuia”

Lucia DĂRĂMUȘ • „Trenul”

Marian COMAN • „Uşa de la baie”

Emanuel LUCA • „ultima haltă”

Dorin COZAN • „Micuța B.B., asasina fantastică”

Oliviu CRÂZNIC • „Ellen Lee”

Sorin-Mihai GRAD • „vaca secreta”

Cristina NEMEROVSCHI – „Dead End”

Dmitri MITICOV • „Fecioara Maria şi Pruncul”

Mircea PRICĂJAN • „Nopţi de nesomn”

Alexandru POTCOAVĂ • „Intermezzo”

Ştefan BOLEA • „1 la 1 cu LeBron James”

Marius SURLEAC • „Jucând şah cu un înger”

Cosmin PERŢA • „Câinele de lemn şi jumătatea de matrioşcă”

Liviu G. STAN • „Opera Omnia”

Aleksandar STOICOVICI • „Schlüsselkind”

Yigru Zeltil • „Porțelan cu elan”

Andrei RĂCĂŞAN • „Masca de TaximeTRIST”

CERBUL ŞI CENZORUL

Într-o cerere adresată Asciaţiei generale a vânătorilor şi pescarilor, în septembrie 1962, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri, solicită pentru directorul ei adjunct „o autorizaţie de împuşcarea unui cerb carpatin în regiunea Braşov punctul Babarunca”.

Documentul face parte din Capitolul I, Relaţia DGPT cu alte instituţii , vol. II (Instituţia cenzurii comuniste în România). Printre zeci de documente serioase primite sau trimise de DGPT unor instituţii importante, precum Ministerul de Interne şi de Externe, Consiliul de Miniştri, Comitetul Central cu secţii diverse, edituri, uniuni etc., apare şi acest cerb carpatin. Or, eu tocmai încercam să înţeleg locul, ierarhia cenzurii (DGPT) în societate. Dacă un cenzor ar fi cerut aprobare pentru împuşcarea a trei raţe sau doi iepuri în Balta Mică , documentul m-ar fi amuzat şi atât. Dar cerb carpatin…  Ştie cineva ce vâna Nicolae Ceauşescu? În afară de porci mistreţi… Parcă circulau nişte bancuri despre activiştii sovietici care îmbrăcau piei de urşi ca să le facă pe plac nomenklaturiştilor care îi vizitau. Şi ce era mai prestigios să vânezi în România prin anii ’60 (decât cerbi)? Dacă vânau cerbi doar sussuspuşii, înseamnă că şi instituţia pe care aceştia (sus-puşii) o reprezentau era, la rândul ei, sus-pusă (ceea ce nu reiese din majoritatea documentelor studiate)… Se poate vâna astăzi un cerb (nu neaparat carpatin)?

PAVEL REIFMAN (1923-2012)

  

L-am cunoscut pe Pavel Semionovici Reifman în vara anului 2011. Luasem o bursă (http://www.krzyzowa.org.pl/index.php/de/siec-krzyzowa/krzyzowa-fellows) şi aveam posibilitatea să îl vizitez, după o fructuoasă corespondenţă şi după traducerea unui fragment din cartea despre cenzură (http://corobca.wordpress.com/2010/12/01/pavel-reifman-sostakovici-traducere-de-liliana-corobca/, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1057).

Pavel Reifman s-a născut la 29 ianuarie 1923 în oraşul ucrainean Uman. Şi-a întrerupt studiile filologice la Leningrad din cauza războiului, plecând pe front. Termină cu brio facultatea de Litere în 1949 (apoi şi doctoratul) la Leningrad, dar, din cauza campaniei antisemite staliniste, nu va putea rămâne în acest oraş. A lucrat la Pskov, apoi , din 1953, la Institutul din Tartu. A publicat cărţi şi articole despre istoria literaturii şi jurnalisticii ruseşti. În 1993 este numit profesor emeritus la Universitatea din Tartu. A predat istoria literaturii ruse în a doua jumătate a sec. XIX-lea, istoria jurnalisticii ruseşti, istoria criticii ruseşti, istoria cenzurii ruseşti şi sovietice. Cartea electronică „Din istoria cenzurii ruseşti, sovietice şi postsovietice” este un curs universitar ţinut masteranzilor şi doctoranzilor filologi din Tartu în perioada anilor 2001-2003 (http://reifman.ru/, http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/History/reifm/19.php.). Pavel Reifman a murit la 15 ianuarie 2012 la Tartu.

La un moment dat, cercetarea mea în fondul cenzurii se împotmolise. Citeam şi citeam documente despre cenzură, dar nu ştiam ce să fac mai departe. Am avut ideea (genială) să caut cărţi despre cenzura sovietică. Mi-am cumpărat o tastatură cu litere ruseşti şi am format „советская цензура” (cenzura sovietică). Aşa am descoperit cartea lui P. Reifman „Из истории русской, советской и постсоветской цензуры” (Din istoria cenzurii ruseşti, sovietice şi postsovietice).  Cât de mult m-a fascinat această carte, reiese poate şi din faptul că am ţinut neapărat să cunosc autorul şi să traduc din carte. Mai întâi am contactat autorul şi am stabilit să traduc fragmentele despre Bulgakov, Tarkovski şi Şostakovici, un scriiitor, un  regizor şi un compozitor. Mi-a spus că a fost în trecere prin România, după război, era soldat, mergeau cu o maşină, noaptea, şi au încurcat drumul. Maşina a oprit lângă un trecător şi au vrut să îl întrebe încotro s-o ia. Omul a luat-o la goană… (lângă Constanţa?). Eh… şi câte ţi-aş mai spune, dar mi-e greu să scriu… Primul lucru pe care l-am făcut când m-am trezit cu bani, a fost să îl vizitez pe cel mai bun specialist în cenzură sovietică. Aşa am ajuns la Tartu.

Refman a fost căsătorit cu Larisa Ilinichna Volpert, de asemenea profesor emeritus la Universitatea din Tartu, domeniul literatură universală. Campioană a Uniunii Sovietice la şah în anii 1954, 1958 şi 1959. Locul II la campionatul pentru titlul de Campion mondial în 1955. Maestru internaţional de şah. Aşa am înţeles de unde un capitol atât de captivant despre sportivii şahişti sovietici.

Fondul cenzurii a fost mutat la Tallinn, cărţile din biblioteci nu te vor ajuta prea mult. Tartu e oraş mic, provincial, nu prea ai ce vedea. Vino la noi. O săptămână de neuitat la familia Reifman. Aparamentul de pe strada Laulupeo. N-are nimic cu lupii, ci cu cântecele de veselie. Personajul principal al discuţiilor, după Reifmani, era Lotman. Juri Lotman şi soţia lui Zara Minz au fost buni prieteni ai Reifmanilor. Lotman avea un nas lung şi suferea în taină sau se plângea bunicii care îl liniştea: La aşa faţa, aşa nas. Sau tatăl Larisei Volpert, medic, era admiratorul lui Lotman. O dată, nu a înţeles o frază. La o masă între prieteni, Larisa Volpert îi citeşte fraza, întrebându-l ce înseamnă. E o prostie, spuse Lotman. Păi tu ai scris-o!  Aaa, păi de ce nu ai spus de la început?! Cum i-au făcut percheziţie lui Lotman care avea „compromat” (material compromiţător – cărţi interzise) pe sobă. Se zice că lui Lenin, când i-au făcut percheziţie, au început de sus în jos şi Lenin avea pe raftul de jos ascunse nişte cărţi, până jos poliţiştii (sau ce erau) s-au plictisit şi au plecat… La Lotman au început de jos şi până sus s-au plicitisit, avea o bibliotecă enormă…

Când l-am cunoscut, profesorul Reifman nu auzea bine. Să strigi, să stai mai aproape, mă sfătuia soţia. La masă, dna Volpert făcea pe traducătorul, spre amuzamentul nostru. Îi povestea soţului romanele mele. Eu mă rezumam la două fraze, pe care le împodobea cu multe detalii dna Volpert, înrebându-mă din când în când, aşa s-a întâmplat? Uneori aşa, uneori altfel, veneam şi eu cu precizări. De cenzură s-a apucat abia după pensie, pe la 60 de ani, dar şi după ce predase şi istoria jurnalisticii, a criticii şi a literaturii ruse. N-a mai vrut să publice cartea. De ce aş publica-o? Prin internet ajunge peste tot, ai găsit-o şi tu. Notează, notează, că o să uiţi. Îmi spunea ce să citesc şi cine se mai ocupă de domeniul meu. Nu prea mulţi. Îmi spunea despre închiderea cercului. La bătrâneţe, te întorci de unde ai pornit. Pentru copilul mic, patul constituie întregul univers. Apoi spaţiul se măreşte, casa, satul, oraşul, ţara, continentul, apoi iar se micşorează, până patul ajunge întregul univers. Ne abonăm la ziare numai pe jumătate de an, că dacă mâine-poimâine murim, de ce să plătim tot anul. Nu mai vine ziarul, Pavluşa, a mai trecut o jumătate de an. Trebuie să mă duc la poştă.

“MONSTRUL” de Ion Omescu. Un document.

Ion Omescu nu este autorul care să se afle printre preferinţele şi preocupările criticilor literari de astăzi, din păcate. O notă din arhivele Cenzurii mi-a trezit interesul faţă de acest autor. O piesă a lui Omescu a fost intezisă de cenzorii Serviciului Artă, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (serviciu care avea printre atribuţii şi controlul revistelor de teatru). De obicei, notele sunt foarte scurte. De data aceasta, avem de a face cu un rezumat al piesei, precum şi cu notaţiile argumentate ale cenzorului, privind caracterul „nepublicabil” al piesei. Acest document va fi inclus în volumul „Instituţia cenzurii comuniste în România” , în curs de apariţie si, pana atunci, va fi publicat in revista Jurnalul literar.
Liliana COROBCA

Serv. Artei
Nr. 4157/14.VII.1970
N O T Ă
“MONSTRUL” (Oedip XX) – “coşmar” în 5 acte
de Ion Omescu, trimisă spre aprobare de revista “Teatrul”

Piesa are drept motto cuvintele “Somnul raţiunii naşte monştri” şi începe cu proiecţia unei ştiri reluată din “Informaţia Bucureştiului” 19.IV. 1969, conform căreia un student american şi-a dat foc în faţa sediului O.N.U., ca protest împotriva războiului din Biafra. Totodată, o indicaţie a autorului prevede că mai multe asemenea ştiri, proiectate pe fundal în diferite limbi, vor servi drept prolog piesei.
Acţiunea are loc în zilele noastre, într-un imens “hotel-oraş” imaginar, de dimensiunile unei ţări, despre care un personaj spune că “este cel mai mare hotel de pe continent”. Organizat perfect ca un mecanism, la cel mai înalt nivel de progres tehnic (aici “nimeni nu se plânge” şi nimeni nu protestează), hotelul este însă o adevărată capcană-închisoare pentru toţi cei care pătrund în el şi care îndeobşte nu mai pot pleca niciodată. Hotelul-oraş este stăpânit de un monstru pe care toţi îl adoră sau se prefac că îl adoră : Desăvârşitul. Desăvârşitul locuieşte pe o stâncă la marginea mării, nimeni nu 1-a văzut sau auzit vreodată, dar toţi ştiu că “imobilitatea lui e matricea oricărei mişcări, iar muţenia lui cuprinde in¬finitatea răspunsurilor posibile”. Tablouri goale, frumos înrămate împodobesc pereţii hotelului, iar salariaţii îşi imaginează că îl văd în tablou pe Desăvârşitul sub chipul unui bărbat tânăr, frumos şi energic, îmbrăcat într-o minunată tunică militară. Cei mai puţin optimişti îşi mărturisesc în şoaptă că în tablou se vede un bărbat bătrân şi urât, iar în¬fricoşaţii îşi închipuie că pe stâncă locuieşte un monstru, un fel de sfinx al secolului nostru.
Viaţa hotelului-oraş depinde în întregime de Desăvârşitul: soarele răsare odată cu el, el este creatorul cu drept de viaţă şi de moarte al tuturor. Din când în când, Desăvârşitul îşi întoarce capul în stângă sau în dreapta şi atunci se decretează mobilizarea generală, toţi plecând să pedepsească oraşul asupra căruia “au căzut privirile Desăvârşitului”, moartea în slujba lui fiind şi în acest caz (ca şi în altele) o fericire pe care o “râvnesc” toţi. În orice caz, fericirea este o normă obligatorie, “singurătatea este interzisă” şi cultura este generală: toţi locuitorii hotelului sunt absolvenţi ai unei facultăţi, iar portarul este doctor în filozofie. În perna fiecărui locuitor este instalat un megafon care îl îndoctrinează în timpul somnului din oră în oră câte cinci minute. Microfoane instalate pretutindeni înregistrează fiecare mişcare,
cuvânt sau intonaţie, încât cei care nu sunt fericiţi şi optimişti din convingere, simulează fericirea. Cei “convinşi” se înrolează în rândurile “inspectorilor” – păzitori ai ordinii publice, ai bunei deserviri, ai cuvintelor şi gândurilor tuturor ; tot ei – inspectorii – sunt cei care veghează ca în oraş să nu se acorde paşapoarte de plecare în alt oraş, să nu circule valută
străină şi cărţi interzise, adică cărţi care au alt subiect decât dragostea faţă de Desăvârşitul.
În acest oraş sosesc în vizită doi tineri scriitori – George şi Alec – care vin să-l vadă pe fostul lor profesor Edgar, repatriat cu ani în urmă aici. După ce li se confiscă la vamă cărţile aduse în dar profesorului, George şi Alec constată stupefiaţi că au nimerit într-un oraş în care domneşte cea mai absolută teroare psihologică şi că profesorul Edgar a devenit şi el “inspector”. O salariată a hotelului – Gilda – rămasă încă neotrăvită de ideologia Desăvârşitului îl imploră pe George s-o ia cu el şi să plece imediat din oraş ; însuşi fostul profesor Edgar le dă a înţelege că plecarea imediată ar fi singura lor salvare.
George şi Alec – dar mai ales George – nu sunt însă oameni care să dea înapoi în faţa greutăţilor : înţelegând repe¬de care este situaţia, ei se hotărăsc să rămână şi să lupte împotriva monstrului ce domina mintea şi sufletul tuturor. Ei se refugiază împreună cu Gilda în afara hotelului, într-o ca¬meră sărăcăcioasă unde îşi instalează un gestetner ilegal, cu ajutorul căruia tipăresc afişe demascatoare la adresa monstru¬lui şi a orbirii publice.
Lupta lor este însă foarte grea, pentru că pe de o parte cultul Desăvârşitului este adânc înrădăcinat în oamenii simpli şi pe de alta pentru că influenţa nefastă a propagandei lui se infiltrează treptat până şi în sărăcăcioasa lor cameră. La început este contaminat Alec care pleacă şi se înrolează ca inspector semnând totodată un denunţ împotriva lui George şi a Gildei. Febril, George scrie un roman al cărui erou urmează să-i trezească pe oameni din hipnoza în care sunt ţinuţi. El nu apucă însă să termine romanul, pentru că Gilda pleacă după Alec, contaminată de cultul Desăvârşitului. După o discuţie imaginară cu eroul său, George pleacă şi infăptuieşte singur ceea ce năzuise să atribuie în roman eroului său: îşi dă foc pe malul marii.
Gestul lui George declanşează eliberarea : la lumina trupului său arzând, locuitorii oraşului descoperă ca stânca era goală şi că numai închipuirea, lipsa lor de fermitate morală născuse cultul Desăvârşitului – în realitate inexistent. Bucuria şi sărbătoarea generală se asociază cu spaima “inspectorilor”, care se refugiază grabnic într-un oraş vecin – K 4 – unde a apărut un nou monstru: “Sublimul”. În urma lor mulţimea îi solicită Gildei fotografia lui George pentru a o mări şi a o pune în locul portretelor goale ce reprezentau pe Desăvârşitul. Chinuită de remuşcări, Gilda rupe fotografia lui George ştiind că astfel îi îndeplineşte ultima dorinţă. “Ce repede suim pe stâncă monştrii şi câtă caznă să scăpăm de ei! “
Prin acest final, piesa definitivează ideea sugerată în motto-ul iniţial – “somnul raţiunii naşte monştri” – şi anume aceea că însăşi masele sunt cele care îşi creează “monştri” şi mituri (politice, ideologice etc.), lăsându-se apoi terorizate de produsul propriei lor orbiri sau naivităţi.
x x

Piesa se instituie ca un act de acuzare împotriva ideologiilor totalitare, a lipsei de libertate în gândire şi a cultului personalităţii. Deşi în finalul actului I o indicaţie în paranteză a autorului (“Pe circular se scurg umbre defilând în pas de gâscă”) îndreaptă parţial piesa împotriva fascismului, un mare număr de elemente şi simboluri dau piesei un caracter ambiguu, solicitând atenţia spectatorului spre actualiuatea cea mai stringentă şi apropiată nouă şi dând astfel loc unor interpretări politice dăunătoare :
Elementul de bază al piesei – sacrificiul eroului care îşi dă foc pentru a arăta maselor adevărul – este întărit pe de o parte în prologul piesei (format din proiecţia unor ştiri similare în diverse limbi) şi pe de alta într-un dialog între Alec şi George, înainte de autodafeul acestuia :

ALEC : Ai băut !
GEORGE : Minţi ! (pauză) Ştiu că asta va fi versiunea oficială, dar voi trebuie să
cunoaşteţi aderărul (îi suflă Gildei în nas) Mai ales tu… (lui Alec) Şi
tu… Iertaţi-ma (se îndepărtează) – p. 60.

Nenumărate replici contribuie la caracterul ambiguu al piesei. Dăm câteva exemple:

INSPECTOR I : “…nu omul trebuie ucis: convingerea lui. Şi singura cale de a ucide
convingerea cuiva, este să i-o schimbi.
GEORGE : Cum ?
INSPECTOR I : Depinde. Uneori, prin blândeţe. De cele mai multe ori, prin frică.
Alteori, glumind : ca acum. (p. 32).
GEORGE : Visele aparţin fiecăruia : rele sau frumoase. Dar coşmarele, adevăratele
coşmare, sunt colective. (p. 33).
INSPECTOR I : În clipa în care cel care îţi dă viaţă s-a identificat cu cel care te ucide, ai
atins paradoxul conştiinţei. (p. 40)
INSPECTOR : (cerând din nou datele biografice ale unei ziariste străine, care mai
fusese şi altă dată în oraş) Trebuie; noi îi uităm întotdeauna pe cei care
pleacă.
LILI: De ce? Tocmai dumneavostră ! E nepoliticos !
INSPECTOR I : Din prudenţă. Ca să nu ne-nchipuim că-i cunoaştem atunci când se
întorc.
ALEC : Să-i putem verifica. ” (p. 58)

De altfel, cheia piesei este indirect dată în tabloul IV, când Alec – venit să se înroleze în rândurile inspectorilor – asistă la o scenă filmată cu abilitate de Televiziune, în aşa fel încât ea să poată căpăta concomitent interpretări diferite:
a) eroina scenei, adeptă convinsă a Desăvârşitului, şi-a ucis propriul frate şi agită sălbatec o armă, strigând: “Trăiască viaţa!”
INSPECTOR I : Din perspectiva asta. Cum s-ar zice, de la Sud. Transformatorul dinspre
Nord înregistrează cu totul altfel :
b) eroina are în braţe, în loc de puşcă, un copil bucălat pe care îl sărută murmurând : “Trăiască viaţa!”…
INSPECTOR I : Erau aceleaşi cuvinte. Considerate din altă perspectivă. Cuvintele în
sine sunt neutre. Importantă e perspectiva… interpretarea…
transformatorul… Mă ierţi o clipă. Atenţie Vestul ! Aparatul dinspre
Vest ! Motor !
c) văzută din vest, eroina face strip-tease şi strigă cu voce de orgie : “Trăiască viaţa!”
INSPECTOR I : Acum să vedem ce zice Estul. Aparatele dinspre Est au o perspectivă cu
totul… etc. (p. 35-36).

Datorită problemelor pe care le ridică, piesa nu a fost aprobată. Redacţia a fost de acord cu poziţia noastră, retrăgând piesa.
[21.1970, ff. 35-40]