CERBUL ŞI CENZORUL

Într-o cerere adresată Asciaţiei generale a vânătorilor şi pescarilor, în septembrie 1962, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri, solicită pentru directorul ei adjunct „o autorizaţie de împuşcarea unui cerb carpatin în regiunea Braşov punctul Babarunca”.

Documentul face parte din Capitolul I, Relaţia DGPT cu alte instituţii , vol. II (Instituţia cenzurii comuniste în România). Printre zeci de documente serioase primite sau trimise de DGPT unor instituţii importante, precum Ministerul de Interne şi de Externe, Consiliul de Miniştri, Comitetul Central cu secţii diverse, edituri, uniuni etc., apare şi acest cerb carpatin. Or, eu tocmai încercam să înţeleg locul, ierarhia cenzurii (DGPT) în societate. Dacă un cenzor ar fi cerut aprobare pentru împuşcarea a trei raţe sau doi iepuri în Balta Mică , documentul m-ar fi amuzat şi atât. Dar cerb carpatin…  Ştie cineva ce vâna Nicolae Ceauşescu? În afară de porci mistreţi… Parcă circulau nişte bancuri despre activiştii sovietici care îmbrăcau piei de urşi ca să le facă pe plac nomenklaturiştilor care îi vizitau. Şi ce era mai prestigios să vânezi în România prin anii ’60 (decât cerbi)? Dacă vânau cerbi doar sussuspuşii, înseamnă că şi instituţia pe care aceştia (sus-puşii) o reprezentau era, la rândul ei, sus-pusă (ceea ce nu reiese din majoritatea documentelor studiate)… Se poate vâna astăzi un cerb (nu neaparat carpatin)?

PAVEL REIFMAN (1923-2012)

  

L-am cunoscut pe Pavel Semionovici Reifman în vara anului 2011. Luasem o bursă (http://www.krzyzowa.org.pl/index.php/de/siec-krzyzowa/krzyzowa-fellows) şi aveam posibilitatea să îl vizitez, după o fructuoasă corespondenţă şi după traducerea unui fragment din cartea despre cenzură (http://corobca.wordpress.com/2010/12/01/pavel-reifman-sostakovici-traducere-de-liliana-corobca/, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1057).

Pavel Reifman s-a născut la 29 ianuarie 1923 în oraşul ucrainean Uman. Şi-a întrerupt studiile filologice la Leningrad din cauza războiului, plecând pe front. Termină cu brio facultatea de Litere în 1949 (apoi şi doctoratul) la Leningrad, dar, din cauza campaniei antisemite staliniste, nu va putea rămâne în acest oraş. A lucrat la Pskov, apoi , din 1953, la Institutul din Tartu. A publicat cărţi şi articole despre istoria literaturii şi jurnalisticii ruseşti. În 1993 este numit profesor emeritus la Universitatea din Tartu. A predat istoria literaturii ruse în a doua jumătate a sec. XIX-lea, istoria jurnalisticii ruseşti, istoria criticii ruseşti, istoria cenzurii ruseşti şi sovietice. Cartea electronică „Din istoria cenzurii ruseşti, sovietice şi postsovietice” este un curs universitar ţinut masteranzilor şi doctoranzilor filologi din Tartu în perioada anilor 2001-2003 (http://reifman.ru/, http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/History/reifm/19.php.). Pavel Reifman a murit la 15 ianuarie 2012 la Tartu.

La un moment dat, cercetarea mea în fondul cenzurii se împotmolise. Citeam şi citeam documente despre cenzură, dar nu ştiam ce să fac mai departe. Am avut ideea (genială) să caut cărţi despre cenzura sovietică. Mi-am cumpărat o tastatură cu litere ruseşti şi am format „советская цензура” (cenzura sovietică). Aşa am descoperit cartea lui P. Reifman „Из истории русской, советской и постсоветской цензуры” (Din istoria cenzurii ruseşti, sovietice şi postsovietice).  Cât de mult m-a fascinat această carte, reiese poate şi din faptul că am ţinut neapărat să cunosc autorul şi să traduc din carte. Mai întâi am contactat autorul şi am stabilit să traduc fragmentele despre Bulgakov, Tarkovski şi Şostakovici, un scriiitor, un  regizor şi un compozitor. Mi-a spus că a fost în trecere prin România, după război, era soldat, mergeau cu o maşină, noaptea, şi au încurcat drumul. Maşina a oprit lângă un trecător şi au vrut să îl întrebe încotro s-o ia. Omul a luat-o la goană… (lângă Constanţa?). Eh… şi câte ţi-aş mai spune, dar mi-e greu să scriu… Primul lucru pe care l-am făcut când m-am trezit cu bani, a fost să îl vizitez pe cel mai bun specialist în cenzură sovietică. Aşa am ajuns la Tartu.

Refman a fost căsătorit cu Larisa Ilinichna Volpert, de asemenea profesor emeritus la Universitatea din Tartu, domeniul literatură universală. Campioană a Uniunii Sovietice la şah în anii 1954, 1958 şi 1959. Locul II la campionatul pentru titlul de Campion mondial în 1955. Maestru internaţional de şah. Aşa am înţeles de unde un capitol atât de captivant despre sportivii şahişti sovietici.

Fondul cenzurii a fost mutat la Tallinn, cărţile din biblioteci nu te vor ajuta prea mult. Tartu e oraş mic, provincial, nu prea ai ce vedea. Vino la noi. O săptămână de neuitat la familia Reifman. Aparamentul de pe strada Laulupeo. N-are nimic cu lupii, ci cu cântecele de veselie. Personajul principal al discuţiilor, după Reifmani, era Lotman. Juri Lotman şi soţia lui Zara Minz au fost buni prieteni ai Reifmanilor. Lotman avea un nas lung şi suferea în taină sau se plângea bunicii care îl liniştea: La aşa faţa, aşa nas. Sau tatăl Larisei Volpert, medic, era admiratorul lui Lotman. O dată, nu a înţeles o frază. La o masă între prieteni, Larisa Volpert îi citeşte fraza, întrebându-l ce înseamnă. E o prostie, spuse Lotman. Păi tu ai scris-o!  Aaa, păi de ce nu ai spus de la început?! Cum i-au făcut percheziţie lui Lotman care avea „compromat” (material compromiţător – cărţi interzise) pe sobă. Se zice că lui Lenin, când i-au făcut percheziţie, au început de sus în jos şi Lenin avea pe raftul de jos ascunse nişte cărţi, până jos poliţiştii (sau ce erau) s-au plictisit şi au plecat… La Lotman au început de jos şi până sus s-au plicitisit, avea o bibliotecă enormă…

Când l-am cunoscut, profesorul Reifman nu auzea bine. Să strigi, să stai mai aproape, mă sfătuia soţia. La masă, dna Volpert făcea pe traducătorul, spre amuzamentul nostru. Îi povestea soţului romanele mele. Eu mă rezumam la două fraze, pe care le împodobea cu multe detalii dna Volpert, înrebându-mă din când în când, aşa s-a întâmplat? Uneori aşa, uneori altfel, veneam şi eu cu precizări. De cenzură s-a apucat abia după pensie, pe la 60 de ani, dar şi după ce predase şi istoria jurnalisticii, a criticii şi a literaturii ruse. N-a mai vrut să publice cartea. De ce aş publica-o? Prin internet ajunge peste tot, ai găsit-o şi tu. Notează, notează, că o să uiţi. Îmi spunea ce să citesc şi cine se mai ocupă de domeniul meu. Nu prea mulţi. Îmi spunea despre închiderea cercului. La bătrâneţe, te întorci de unde ai pornit. Pentru copilul mic, patul constituie întregul univers. Apoi spaţiul se măreşte, casa, satul, oraşul, ţara, continentul, apoi iar se micşorează, până patul ajunge întregul univers. Ne abonăm la ziare numai pe jumătate de an, că dacă mâine-poimâine murim, de ce să plătim tot anul. Nu mai vine ziarul, Pavluşa, a mai trecut o jumătate de an. Trebuie să mă duc la poştă.

“MONSTRUL” de Ion Omescu. Un document.

Ion Omescu nu este autorul care să se afle printre preferinţele şi preocupările criticilor literari de astăzi, din păcate. O notă din arhivele Cenzurii mi-a trezit interesul faţă de acest autor. O piesă a lui Omescu a fost intezisă de cenzorii Serviciului Artă, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (serviciu care avea printre atribuţii şi controlul revistelor de teatru). De obicei, notele sunt foarte scurte. De data aceasta, avem de a face cu un rezumat al piesei, precum şi cu notaţiile argumentate ale cenzorului, privind caracterul „nepublicabil” al piesei. Acest document va fi inclus în volumul „Instituţia cenzurii comuniste în România” , în curs de apariţie si, pana atunci, va fi publicat in revista Jurnalul literar.
Liliana COROBCA

Serv. Artei
Nr. 4157/14.VII.1970
N O T Ă
“MONSTRUL” (Oedip XX) – “coşmar” în 5 acte
de Ion Omescu, trimisă spre aprobare de revista “Teatrul”

Piesa are drept motto cuvintele “Somnul raţiunii naşte monştri” şi începe cu proiecţia unei ştiri reluată din “Informaţia Bucureştiului” 19.IV. 1969, conform căreia un student american şi-a dat foc în faţa sediului O.N.U., ca protest împotriva războiului din Biafra. Totodată, o indicaţie a autorului prevede că mai multe asemenea ştiri, proiectate pe fundal în diferite limbi, vor servi drept prolog piesei.
Acţiunea are loc în zilele noastre, într-un imens “hotel-oraş” imaginar, de dimensiunile unei ţări, despre care un personaj spune că “este cel mai mare hotel de pe continent”. Organizat perfect ca un mecanism, la cel mai înalt nivel de progres tehnic (aici “nimeni nu se plânge” şi nimeni nu protestează), hotelul este însă o adevărată capcană-închisoare pentru toţi cei care pătrund în el şi care îndeobşte nu mai pot pleca niciodată. Hotelul-oraş este stăpânit de un monstru pe care toţi îl adoră sau se prefac că îl adoră : Desăvârşitul. Desăvârşitul locuieşte pe o stâncă la marginea mării, nimeni nu 1-a văzut sau auzit vreodată, dar toţi ştiu că “imobilitatea lui e matricea oricărei mişcări, iar muţenia lui cuprinde in¬finitatea răspunsurilor posibile”. Tablouri goale, frumos înrămate împodobesc pereţii hotelului, iar salariaţii îşi imaginează că îl văd în tablou pe Desăvârşitul sub chipul unui bărbat tânăr, frumos şi energic, îmbrăcat într-o minunată tunică militară. Cei mai puţin optimişti îşi mărturisesc în şoaptă că în tablou se vede un bărbat bătrân şi urât, iar în¬fricoşaţii îşi închipuie că pe stâncă locuieşte un monstru, un fel de sfinx al secolului nostru.
Viaţa hotelului-oraş depinde în întregime de Desăvârşitul: soarele răsare odată cu el, el este creatorul cu drept de viaţă şi de moarte al tuturor. Din când în când, Desăvârşitul îşi întoarce capul în stângă sau în dreapta şi atunci se decretează mobilizarea generală, toţi plecând să pedepsească oraşul asupra căruia “au căzut privirile Desăvârşitului”, moartea în slujba lui fiind şi în acest caz (ca şi în altele) o fericire pe care o “râvnesc” toţi. În orice caz, fericirea este o normă obligatorie, “singurătatea este interzisă” şi cultura este generală: toţi locuitorii hotelului sunt absolvenţi ai unei facultăţi, iar portarul este doctor în filozofie. În perna fiecărui locuitor este instalat un megafon care îl îndoctrinează în timpul somnului din oră în oră câte cinci minute. Microfoane instalate pretutindeni înregistrează fiecare mişcare,
cuvânt sau intonaţie, încât cei care nu sunt fericiţi şi optimişti din convingere, simulează fericirea. Cei “convinşi” se înrolează în rândurile “inspectorilor” – păzitori ai ordinii publice, ai bunei deserviri, ai cuvintelor şi gândurilor tuturor ; tot ei – inspectorii – sunt cei care veghează ca în oraş să nu se acorde paşapoarte de plecare în alt oraş, să nu circule valută
străină şi cărţi interzise, adică cărţi care au alt subiect decât dragostea faţă de Desăvârşitul.
În acest oraş sosesc în vizită doi tineri scriitori – George şi Alec – care vin să-l vadă pe fostul lor profesor Edgar, repatriat cu ani în urmă aici. După ce li se confiscă la vamă cărţile aduse în dar profesorului, George şi Alec constată stupefiaţi că au nimerit într-un oraş în care domneşte cea mai absolută teroare psihologică şi că profesorul Edgar a devenit şi el “inspector”. O salariată a hotelului – Gilda – rămasă încă neotrăvită de ideologia Desăvârşitului îl imploră pe George s-o ia cu el şi să plece imediat din oraş ; însuşi fostul profesor Edgar le dă a înţelege că plecarea imediată ar fi singura lor salvare.
George şi Alec – dar mai ales George – nu sunt însă oameni care să dea înapoi în faţa greutăţilor : înţelegând repe¬de care este situaţia, ei se hotărăsc să rămână şi să lupte împotriva monstrului ce domina mintea şi sufletul tuturor. Ei se refugiază împreună cu Gilda în afara hotelului, într-o ca¬meră sărăcăcioasă unde îşi instalează un gestetner ilegal, cu ajutorul căruia tipăresc afişe demascatoare la adresa monstru¬lui şi a orbirii publice.
Lupta lor este însă foarte grea, pentru că pe de o parte cultul Desăvârşitului este adânc înrădăcinat în oamenii simpli şi pe de alta pentru că influenţa nefastă a propagandei lui se infiltrează treptat până şi în sărăcăcioasa lor cameră. La început este contaminat Alec care pleacă şi se înrolează ca inspector semnând totodată un denunţ împotriva lui George şi a Gildei. Febril, George scrie un roman al cărui erou urmează să-i trezească pe oameni din hipnoza în care sunt ţinuţi. El nu apucă însă să termine romanul, pentru că Gilda pleacă după Alec, contaminată de cultul Desăvârşitului. După o discuţie imaginară cu eroul său, George pleacă şi infăptuieşte singur ceea ce năzuise să atribuie în roman eroului său: îşi dă foc pe malul marii.
Gestul lui George declanşează eliberarea : la lumina trupului său arzând, locuitorii oraşului descoperă ca stânca era goală şi că numai închipuirea, lipsa lor de fermitate morală născuse cultul Desăvârşitului – în realitate inexistent. Bucuria şi sărbătoarea generală se asociază cu spaima “inspectorilor”, care se refugiază grabnic într-un oraş vecin – K 4 – unde a apărut un nou monstru: “Sublimul”. În urma lor mulţimea îi solicită Gildei fotografia lui George pentru a o mări şi a o pune în locul portretelor goale ce reprezentau pe Desăvârşitul. Chinuită de remuşcări, Gilda rupe fotografia lui George ştiind că astfel îi îndeplineşte ultima dorinţă. “Ce repede suim pe stâncă monştrii şi câtă caznă să scăpăm de ei! “
Prin acest final, piesa definitivează ideea sugerată în motto-ul iniţial – “somnul raţiunii naşte monştri” – şi anume aceea că însăşi masele sunt cele care îşi creează “monştri” şi mituri (politice, ideologice etc.), lăsându-se apoi terorizate de produsul propriei lor orbiri sau naivităţi.
x x

Piesa se instituie ca un act de acuzare împotriva ideologiilor totalitare, a lipsei de libertate în gândire şi a cultului personalităţii. Deşi în finalul actului I o indicaţie în paranteză a autorului (“Pe circular se scurg umbre defilând în pas de gâscă”) îndreaptă parţial piesa împotriva fascismului, un mare număr de elemente şi simboluri dau piesei un caracter ambiguu, solicitând atenţia spectatorului spre actualiuatea cea mai stringentă şi apropiată nouă şi dând astfel loc unor interpretări politice dăunătoare :
Elementul de bază al piesei – sacrificiul eroului care îşi dă foc pentru a arăta maselor adevărul – este întărit pe de o parte în prologul piesei (format din proiecţia unor ştiri similare în diverse limbi) şi pe de alta într-un dialog între Alec şi George, înainte de autodafeul acestuia :

ALEC : Ai băut !
GEORGE : Minţi ! (pauză) Ştiu că asta va fi versiunea oficială, dar voi trebuie să
cunoaşteţi aderărul (îi suflă Gildei în nas) Mai ales tu… (lui Alec) Şi
tu… Iertaţi-ma (se îndepărtează) – p. 60.

Nenumărate replici contribuie la caracterul ambiguu al piesei. Dăm câteva exemple:

INSPECTOR I : “…nu omul trebuie ucis: convingerea lui. Şi singura cale de a ucide
convingerea cuiva, este să i-o schimbi.
GEORGE : Cum ?
INSPECTOR I : Depinde. Uneori, prin blândeţe. De cele mai multe ori, prin frică.
Alteori, glumind : ca acum. (p. 32).
GEORGE : Visele aparţin fiecăruia : rele sau frumoase. Dar coşmarele, adevăratele
coşmare, sunt colective. (p. 33).
INSPECTOR I : În clipa în care cel care îţi dă viaţă s-a identificat cu cel care te ucide, ai
atins paradoxul conştiinţei. (p. 40)
INSPECTOR : (cerând din nou datele biografice ale unei ziariste străine, care mai
fusese şi altă dată în oraş) Trebuie; noi îi uităm întotdeauna pe cei care
pleacă.
LILI: De ce? Tocmai dumneavostră ! E nepoliticos !
INSPECTOR I : Din prudenţă. Ca să nu ne-nchipuim că-i cunoaştem atunci când se
întorc.
ALEC : Să-i putem verifica. ” (p. 58)

De altfel, cheia piesei este indirect dată în tabloul IV, când Alec – venit să se înroleze în rândurile inspectorilor – asistă la o scenă filmată cu abilitate de Televiziune, în aşa fel încât ea să poată căpăta concomitent interpretări diferite:
a) eroina scenei, adeptă convinsă a Desăvârşitului, şi-a ucis propriul frate şi agită sălbatec o armă, strigând: “Trăiască viaţa!”
INSPECTOR I : Din perspectiva asta. Cum s-ar zice, de la Sud. Transformatorul dinspre
Nord înregistrează cu totul altfel :
b) eroina are în braţe, în loc de puşcă, un copil bucălat pe care îl sărută murmurând : “Trăiască viaţa!”…
INSPECTOR I : Erau aceleaşi cuvinte. Considerate din altă perspectivă. Cuvintele în
sine sunt neutre. Importantă e perspectiva… interpretarea…
transformatorul… Mă ierţi o clipă. Atenţie Vestul ! Aparatul dinspre
Vest ! Motor !
c) văzută din vest, eroina face strip-tease şi strigă cu voce de orgie : “Trăiască viaţa!”
INSPECTOR I : Acum să vedem ce zice Estul. Aparatele dinspre Est au o perspectivă cu
totul… etc. (p. 35-36).

Datorită problemelor pe care le ridică, piesa nu a fost aprobată. Redacţia a fost de acord cu poziţia noastră, retrăgând piesa.
[21.1970, ff. 35-40]

iarna

iarna

În multe ţări ale lumii cenzura presei nu s-a schimbat prea mult” (un document din 1971)

Confidenţial

DIRECŢIA IMPORT-EXPORT                

Nr. 65/ 15.I.1971                                         poştă  -  1 particular

 

“WESER KURIER” nr.8 din 11.1.1971

Cotidian politic din Bremen – R.F. a Germaniei

 

INFORMARE

 

Pe pag. 3-a se publică sub semnătura lui Anthony Plaid următorul articol intitulat “Botniţa continuă să fie strâns legată. În multe ţări ale lumii cenzura presei nu s-a schimbat prea mult”. Redăm articolul în traducere integrală :

“Aspectul în general sumbru al cenzurii presei aproape că nu s-a schimbat în decursul anilor. În multe ţări din Est şi Vest colecţionarea, transmiterea şi difuzarea ştirilor şi comentariilor este încă supusă unor serioase îngrădiri. Cenzura îmbracă diverse forme, de la reţinerea cu bună ştiinţă a informaţiilor de către autorităţi şi organele administrative – metodă practicată şi de către unele ţări având o tradiţională libertate a presei – până la existenţa unor funcţionari speciali de cenzură cu creion chimic şi având funcţii de răspundere.

Uniunea Sovietică respectă regula valabilă de pa timpul lai Hruşciov,   după care precenzura directă, – controlul manuscriselor corespondenţilor străini inaintea transmiterii –a fost sistată. A rămas cenzura ulterioară, analiza minuţioasă a materialor scrisa de corespondenţii din Moscova apărute în presa străină. Sesizarea repetată a unor chestiuni neplăcute duce, ca şi până acum, la expulzare. În ultimul an au trebuit să părăsească ţara trei americani.

Presa poloneză pare să fi devenit mai concesivă faţă de critică în urma evenimentelor din decembrie. Totuşi ziariş­tii străini se pot aştepta şi pe mai departe la ridicarea mandatului de acreditare. Guvernul cehoslovac a strâns şi mai tare şuruburile în anul care a trecut, presa ţării a devenit şi mai unilaterală, iar emiterea sau prelungirea vizelor pentru ziariştii străini se manevrează şi mai arbitrar. În Ungaria există totuşi unele concesii. La congresul partidului din Budapesta au fost acreditaţi numeroşi corespondenţi străini.

La începutul lui decembrie s-a iscat o nelinişte serioasă în rândul corespondenţilor străini din Grecia, când s-a creat impresia că pedepsele valabile până acum doar pentru ziariştii greci – închisoare până la un an, precum şi serioase amenzi – vor fi aplicate şi publiciştilor străini în cazul publicării unor informaţii ‘false’ care ar zdruncina încrede­rea populaţiei. Guvernul a dezminţit în mod energic această măsură. În Spania ca şi în Portugalia presa este supusă unei ‘autocenzuri’. Publicarea unor ştiri şi comentarii supărătoare din punct de vedere politic pot avea ca rezultat arestarea sau amendarea editorului.

În Vietnamul de Sud cenzura presei s-a suspendat acum un an. Critica împotriva regimului de la Saigon sau a americanilor se pedepseşte şi pe mai departe cu interdicţii, confiscări şi pedepse. La Formosa domină ca şi până acum o strictă ‘autocenzură’. Redactorii trebuie să ştie ce au voie să publice în interesul statului şi ce nu. Unii corespondenţi străini din Taipeh relatează că li se interceptează convor­birile telefonice şi li se deschide corespondenţa.

Guvernul indian l-a expulzat în august pe corespon­dentul BBC-ului, deoarece BBC-ul a transmis la posturile sale de televiziune un film despre sărăcia din India care, după părerea celor de la New-Delhi, a fost ‘prea unilateral’. În anul precedent guvernul unional a introdus acreditarea şi în rândul jurnaliştilor hinduşi care colaborau la agenţiile străine de informaţii cu sediul în India.

În Indonezia cenzura ştirilor pentru străinătate s-a stabilit în cursul anului 1970, însă pentru materialele din afară a rămas şi pe mai departe foarte strictă.

 

Supraveghere ‘oarbă’

Aproape neschimbată a rămas cenzura strictă în cele mai multe ţări ale Orientului Apropiat. Principalul sediu al corespondenţilor străini a rămas la Beirut, unde există cele mai îngăduitoare limite. În Egipt telegramele de presă pentru străinătate sîut supuse unei ‘cenzuri oarbe’. Aceasta însemnă că corespondentul respectiv nu ştie ce părţi ale materialului său au foat şterse, sau dacă materialul a fost sau nu transmis. O schimbare a intervenit la ştirile transmise prin telefon. Înainte acestea se interceptau şi erau întrerupte de cenzură când se dicta un material interzis. Acum manuscrisele se dau anticipat cenzurii în vederea aprobării. Este interzisă orice modificare a textului cenzurat.

În Israel există în continuare o cenzură militară strictă şi, datorită stării critice existente sunt puţine speranţe ca restricţiile la adresa jurnaliştilor să fie ridicate. Stiri detailate din Maroc, Algeria sau Tunisia nu mai sunt supuse cenzurii. Corespondenţilor străini li se refuză câteodată viza de intrare în ţară, totuşi expulzările sunt foarte rare. Presa din Sudan a fost naţionalizată la 26 august 1970. În Etiopia corespondenţii străini care relatează aspecte negative despre ţară, sunt citaţi la faţa ministrului de in­formaţii.

De la terminarea războiului civil din Nigeria, aici nu nai există practic nici un fel de cenzură. Situaţia este asemănătoare în majoritatea ţărilor Africii de Vest. În timpul recentei crize, Guineea nu a aprobat intrarea în ţară a niciunui jurnalist străin. În Kongo-Kinshasa se controlează direct sau indirect orice sursă indigenă de informaţii. Relatările corespondenţilor străini din ţară se controlează cu grijă. Dacă li se aduc obiecţii critice, autorul lor trebuie să-şi facă bagajele.

Kenia a expulzaţi trei ziarişti europeni, care lucrau la ziarele din ţară. Iar în Zambia au fost arestaţi 16 cores­pondenţi străini în preajma conferinţei ţărilor neangajate. În Africa de Sud nu există cenzură, totuşi vizele de intrare şi autorizaţiile de şedere în ţară se află sub un control sever. Nici Rhodesia nu cunoaşte cenzura, cu toate acestea unui număr serios de ziarişti indigeni li s-a interzis practicarea meseriei.

 

Slabe consolări.

Institutul Presei Internaţionale (IPI) a stabilit, privind situaţia Americii Latine, că libertatea presei are de suferit de pe urma atacurilor extremismului de dreapta şi de stânga. În Argentina situaţia s-a ameliorat simţitor de la preluarea de către Levingston în iunie anul trecut a funcţiei de preşedinte al statului. Asociaţia redactorilor de ziare care a declarat în martie că ‘în Argentina nu există libertatea presei’, a observat în august o ameliorare simţi­toare.

În Uruguay au fost interzise mult timp referirile la activitatea celor din organizaţia Tupamaros. Diverse cotidiene au fost din cauza nerespectării acestor restricţii suspendate pentru o vreme. Supravegherea strictă a respectării ‘legii despre libertatea presei’ emisă la 30 decembrie 1969 a dus la o reducere a comentariilor critice la adresa guvernului.

În presa braziliană există o îmbinare a autocenzurii cu ‘directivele’ trasate de guvern. De exemplu, sunt interzise relatări despre acte teroriste, arestarea unor persoane mili­tare şi comentarii despre clerici controversaţi. Oficial nu există o cenzură pentru corespondenţii străini. Totuşi aceşti jurnalişti se văd tot mai mult expuşi presiunii autorităţilor. Iar unii dintre ei au fost chemaţi să ‘explice’ existenţa unor materiale interzise de regimul militar. François Pelou, şeful biroului agenţiei franceze AFP a fost expulzat din ţară, deoarece a publicat o listă a unor deţinuţi care trebuia eliberaţi la schimbul consulului elveţian răpit, Bucher.”

Scris în 3 ex.

Redactat I.

Stănescu I.

Raduleseu S.

dact.na

15.1.1971

                                                                      [ANIC, CPT, 48.1971, ff. 80-84]

 

 

Acest document va fi publicat in volumul “Institutia cenzurii comuniste in Romania”. Documente. vol. 1 (structura, atributii, activitati).

praga

teatrul national din Praga

10 Jahre Literaturhaus Stuttgart

Freitag
18.11.11
16.00 Uhr

10 Jahre Literaturhaus Stuttgart

Ulf Stolterfoht, Lilana Corobca, Martin Page, Dénes Krukovsky,
Michael Ebmeyer, Bruno Franceschini, Florian Werner, Tilman
Rammstedt, Michael Klett, Timo Brunke, Feridun Zaimoglu, José
F.A. Oliver, A.L. Kennedy, Helene Grass, Sigrid Löffler, Juli Zeh,
Wieland Backes
16.00 Uhr: HANDAPPARAT HESLACH – ULF STOLTERFOHT
Ausstellungseröffnung und Buchpräsentation mit Kaffee und Heslacher
Kuchen Begrüßung: Dr. Florian Höllerer In der Ausstellung
“handapparat heslach” versucht der Dichter Ulf Stolterfoht den
Besuchern, nicht zuletzt aber auch sich selbst, sein Buch “holzrauch
über heslach” plausibel zu machen. Aus einem Wust von Verweisen,
Querverweisen, Dokumenten, vermeintlichen und tatsächlichen
Erläuterungen entsteht so das Bild eines mythischen Heslachs in den
Jahren 1974-1980. Wie es sich für einen Mythos gehört, ist dabei aber
nicht nur die Chronologie unsicher, auch die Topographie franst immer
wieder aus. Neben Heslach geraten andere Viertel ins Blickfeld: der
angrenzende Stuttgarter Westen, das Botnang von Helmut Heißenbüttel
und Reinhard Döhl, Vaihingen mit seinen G.I.-Massais, Manfred Essers
Ostheim, und Max Bense winkt freundlich vom Berg herunter Richtung
Marienplatz. Die Besucher der Ausstellung “handapparat heslach” sind
herzlich eingeladen, Erinnerungsstücke an das Heslach dieser Zeit, an
die 70er-Jahre in Stuttgart überhaupt, für die Dauer der Ausstellung in
einer eigens dafür bereitgestellten Vitrine zu deponieren. Der
“handapparat heslach” ist somit vielleicht ein kritisches, ganz sicher aber
kein geschlossenes System. Mit Unterstützung des Bankhauses
Ellwanger & Geiger und der LBBW-Stiftung Unter dem Titel der
Ausstellung erscheint im Verlag “roughbooks” ein kleines Begleitbuch.
16.00-18.00 Uhr: ZAUBERNDE VERLEGER Kinderprogramm mit
Johannes Labudde und Bernhard Hanel 17.00 Uhr: SOLITUDE IM
Ellwanger & Geiger und der LBBW-Stiftung Unter dem Titel der
Ausstellung erscheint im Verlag “roughbooks” ein kleines Begleitbuch.
16.00-18.00 Uhr: ZAUBERNDE VERLEGER Kinderprogramm mit
Johannes Labudde und Bernhard Hanel 17.00 Uhr: SOLITUDE IM
LITERATURHAUS Lesung mit knallenden Korken Moderation:
Jean-Baptiste Joly Als langjähriger Partner des Literaturhauses
präsentiert die Akademie Schloss Solitude drei ehemalige Stipendiaten -
mit drei neuen Büchern aus der “edition merz solitude”: Liliana Corobca
mit ihrem Roman “Ein Jahr im Paradies”, aus dem Rumänischen
übersetzt von Ernest Wichner, Martin Page, mit seiner Erzählung
“Bienenzucht nach Samuel Beckett”, aus dem Französischen übersetzt
von Gernot Krämer und Denes Krusovsky, mit seinem Lyrikband “Wie
schön das Kaputtgehen ist”, aus dem Ungarischen übersetzt von Istvan
Orban 18.00 Uhr: FÖN Texte an Musik Fön sind die Schriftsteller
Michael Ebmeyer, Tilman Rammstedt und Florian Werner und der
Songschreiber Bruno Franceschini. Zusammen machen sie Texte an
Musik. Lyrik, kurze Prosa, Dialoge. Kompakt und komisch. Manchmal
wird gesungen, meist gesprochen. Und alles ist betörend eingebettet in
Arrangements zwischen Pop, Chanson und Jazz, an Klavier, Gitarren,
Bratsche, Trompete und einem selbst gebauten Schlagzeug. In einem
Wort: Geburtstagsmusik. 18.30 Uhr: GRUßWORTE UND FESTREDE
Grußworte von Dr. Helga Breuninger (Vorstand Literaturhaus), OB Dr.
Wolfgang Schuster (Landeshauptstadt Stuttgart), Dr. Ingrid Hamm
(Robert Bosch Stiftung) Festrede von Dr. h.c. Michael Klett 19.15 Uhr:
DIE ROBERT BOSCH STIFTUNG PRÄSENTIERT… Seit der ersten
Stunde ist die Robert Bosch Stiftung der wichtigste Förderer des
Literaturhauses. Unter dem Titel “Homer an der Hauptschule – Literatur
als Lebenselexier” bringt Timo Brunke in zehn Minuten das
Jugendprogramm des Literaturhauses auf den Punkt. Jose F.A. Oliver
und Feridun Zaimoglu, beide Träger des
Adelbert-von-Chamisso-Preises, führen ein Gespräch und stellen
gemeinsam Zaimoglus neuen Roman “Ruß” vor – eine deutsche Saga
aus dem Ruhrpott. 20.00 Uhr: FÖN Texte an Musik 20.45 Uhr:
GLEISSENDES GLÜCK Im September 2001 fand auf der Baustelle des
Literaturhauses die erste Lesung statt: A.L. Kennedy mit ihrem Roman
“Gleißendes Glück” – Welt- und Stuttgart-Literatur in einem, ein
obsessiver Trip durch die Abgründe der Seele und durch die Stuttgarter
Nacht. Gemeinsam mit der Schauspielerin Helene Grass wird die
Literaturkritikerin Sigrid Löffler Passagen von “Gleißendes Glück”
präsentieren. A.L. Kennedy wird per Skype aus Glasgow zugeschaltet.
21.30 Uhr: FÖN Texte an Musik 22.15 Uhr: ZEHN JAHRE SPÄTER Am
18. November 2001, dem Eröffnungstag des Literaturhauses, führten
Juli Zeh und Wieland Backes ein Gespräch über Juli Zehs Debütroman
“Adler und Engel”, die Welt der Literatur und die Welt überhaupt. Dieses
Gespräch setzen sie jetzt zehn Jahre später fort. ab 23.00 Uhr:
FREIBIER AUS HESLACH! Ulf Stolterfoht/DJane Husserl und Christian
Schiller/Gold & Wirtschaftswunder legen auf Im Foyer des Erdgeschoss
ist bis Ende Februar die Ausstellung “Zehn Jahre Fotos” zu sehen. – Seit
Anbeginn hat Heiner Wittmann die Veranstaltungen des Literaturhauses
fotografisch begleitet. Mit freundlicher Unterstützung der Peter Horvath
Stiftung und der Robert Bosch Stiftung.

Eintritt frei

http://www.literaturhaus-stuttgart.de/pdf/download/2/2011-11/

Montaigne

Montaigne, Paris, in fata unei Sorbone

pantoful cu toc al lui Montaigne

pantoful lui Montaigne , in fata Sorbonei de langa Cluny

Linguritza lui Miron Kiropol

Paris, 30 iunie 2011. Doamna Gabriela Abaluta a spus ca nu mai ia si lingurita la Bucuresti. Ca si asa s-au adunat prea multe bagaje. Daca vrei ia-o tu. O lingurita de ceai, cu o frunza cu trei puncte pe coada si cu alte broderii. Ne-a dat-o Miron. Ei, pai atunci o iau. Si de cate ori imi beau ceaiul, ma gandesc la Miron Kiropol.